Omul care a facut un muzeu

Åžase luni pe an sta Martin Roth in Romania si sase luni - in Germania. Oriunde s-ar afla munceste cu gandul la muzeul pe care l-a amenajat in Miercurea Sibiului. Cand e in Germania, face rost de manechine ca sa expuna costumele pe care le-au purtat bunica si strabunica lui, face reproduceri de mari dimensiuni dupa fotografii vechi, iar cand e in Romania, reconditioneaza mobilier, zugraveste si pune fiecare lucru la locul lui. Face totul cu multa pasiune, o pasiune pe care o citesti in meticulozitatea cu care a amenajat fiecare incapere a muzeului, in meticulozitatea cu care a urmarit sa nu uite nimic din ceea ce insemna odinioara viata sasilor si in pasiunea cu care iti povesteste despre fiecare lucru din muzeu.

Doar daca faci turul complet al muzeului poti sa-ti dai seama de eforturile pe care Martin Roth le-a investit in acest muzeu. De fapt, locul nu are statut oficial de muzeu, dar arata ca un muzeu cu specific traditional si poate fi vizitat. Este amenajat in casa parohiala de la 1600 a Bisericii Evanghelice din Miercurea Sibiului. Åži chiar daca amenajarea spatiului a inceput abia anul trecut si s-a definitivat in aceasta toamna, povestea muzeului e mult mai veche si se tot spune de la inceputul secolului al XIX - lea, adica de pe cand dateaza obiectele mostenite de Martin Roth de la strabunicii sai. De fapt, "muzeul e unul de familie caci, cu cateva mici exceptii, toate obiectele sunt mostenite din generatie in generatie in familia Roth", marturiseste Martin Roth.



Mostenire de patru generatii



Turul muzeului incepe la etajul cladirii, intr-o incapere ce te salta inapoi in timp cu vreo doua secole. De fapt, aici se spune, prin obiecte, povestea a patru generatii din familia Roth: aici e patul cu zestrea strabunicii Sofia Acker, casatorita in 1881 cu Martin Roth, dincolo e lada de zestre a bunicii casatorite in 1913, dincolo e mobilierul pe care mama lui Martin Roth l-a primit la maritis, in 1939. Dar nu-i deloc saraca odaia: aici e masa cu scaune, dincolo, pe usa, sunt agatate cojoace cusute in 1873, doi pasi mai incolo dai de un credenz vechi si de un blidar de la 1878, iar pe pereti - fotografii de familie, funde prinse odinioara in parul fetelor si caite ce acopereau capul femeilor batrane.

Ar trebui sa te opresti in fata fiecarui obiect si sa-i asculti povestea, caci Martin Roth le stie pe toate. La fel iti spune si povestea "lichter"-ului: "Ä‚sta se aprindea in biserica in ziua de Craciun, dupa slujba de la 5 dimineata. Odata erau patru lichtere in biserica, pentru ca erau doua grupe de fete si de baieti care cantau in canon. De-abia am mai gasit cateva lichtere ca s-au stricat sau le-au aruncat oamenii: din patru am facut unu, dar mai am de lucru la el ", spune Martin Roth, in timp ce priveste cu inima stransa spre lichterul gasit undeva intr-un grajd. in reconditionat obiecte vechi s-a specializat de nevoie, asa ca el este cel care curata piesele de mobilier, spala piese vechi de costum popular si tot el e cel care le cerceteaza ca nu cumva moliile sa-si faca de cap in cojoace.

intr-o alta incapere, istoria familiei se intalneste cu istoria mare, asa ca aici se gasesc fotografii si obiecte din timpul deportarii etnicilor sasi in 1945: " Åži tata a fost deportat si amandoua matusile. Pufoaica asta, pe care a avut-o matusa, am gasit-o in pod si am adus-o aici; pantalonii au fost ai tatalui meu ", continua Martin Roth povestea. intr-un alt colt a asezat cateva relicve ale comunismului, ca doar si aceste vremuri le-a traversat familia lui, iar intr-o vitrina se gasesc piese miniaturale de mobilier sasesc pictat. Le-a facut si le-a pictat chiar el, ghidandu-se dupa fotografii vechi si dupa amintiri din anii copilariei.

Grija pentru interiorul traditional sasesc se regaseste si in incaperea destinata culturii romanesti, unde un pat mare cu strijac si acoperit cu covoare tesute te imbie parca sa te asezi in timp ce studiezi costumul traditional de Marginime sau fotografiile cu pastori, facute chiar de creatorul muzeului.

Åži inainte sa cobori scarile spre curtea imobilului, mai ai ceva de vazut: fanfara de altadata. Peretii holului sunt tapetati cu instrumente utilizate odinioara de fanfara satului, devenit oras: "Asta e ultima poza facuta cu fanfara; era dupa 1989, mai erau vreo 14-15 oameni in fanfara. Am strans si fotografii mai vechi in care apare fanfara de la 1900, 1910. Cu fanfara se mergea pe atunci si la nunta, si la inmormantare ", povesteste sasul. La loc de cinste, a fost asezat si un steag de la 1806, steag ce a apartinut cetei de feciori- Bruderschaft. Acum nici de steag, nici de instrumentele muzicale nu mai are nevoie nimeni. Sunt simple obiecte de muzeu.



Soba de la 1600



Şi cand crezi ca turul muzeului e gata, afli ca, de fapt, nu te afli nici la jumatatea lui: la parterul edificiului, alte incaperi au fost transformate in spatii expozitionale. De cum intri aici, privirea ti se odihneste pe imaginile a vreo 30 de biserici fortificate. Ţi se deschide astfel un culoar pentru lumea indeletnicirilor de altadata. Asa se face ca intr-o incapere alaturata, pe pereti, aproape nu a mai ramas metru patrat care sa nu fie acoperit de vechi cusaturi si tesaturi. Razboiul de tesut e de la 1880, pe un prosop a fost cusut anul 1857, lada de zestre a batut centenarul, iar daca te uiti la toate parca-parca astepti ca din clipa in clipa cineva sa deschida usa si sa se aseze la razboi sau sa se odihneasca pret de cateva minute pe perna umpluta cu paie. Nu, doar in fotografii vechi mai lucreaza femeile. Doar cativa pasi si ajungi in urmatoarea incapere: e un soi de birou cu arhivar, ca doar aici a fost Scaunul Miercurea a carui jurisdictie se intindea pe mai multe sate invecinate.

in pivnita, butoaiele sunt pregatite ca la casa oricarui bun gospodar: pe fiecare sta scris soiul vinului si anul de productie... Cea mai mare surpriza te asteapta insa in bucatarie: nu vorbim nici de ladoiul de la 1887, nici de ligheanul de spalat, ci de soba care se pare ca a ramas neatinsa de la 1600.

Din bucatarie dai in curte si turul continua in anexe, ca doar "sasii erau oameni gospodari si faceau cam tot ce aveau nevoie in curtea lor. De asta am vrut sa arat cuptorul in care se facea paine; aici e cuptorul vechi, iar cand am lucrat la renovare am gasit inca unul mai mic. L-am deschis si pe asta, ca doua au fost odata. Am pus aici si tava din lemn in care se uscau prunele si tava rotunda in care se coceau placintele si molda in care se cernea faina", povesteste Martin Roth, in timp ce aprinde lumanarea din gura cuptorului, doar doar s-o mai lumina nitel ca pe vremea cand lemnele trosneau.

Chiar langa cuptor, intr-un sopron inchis se afla spatiul pe care omul l-a amenajat pentru inima lui: a fost macelar zeci de ani, asa ca aici a refacut atmosfera unei mici macelarii, din care nu lipsesc cutitul de maistru, cantarul sau molda in care se punea porcul in apa fiarta. Dincolo, teascul e pregatit sa stoarca struguri, ca tot e toamna si intr-o luna merg oamenii la cules. Åži pentru ca vorbim de roadele pamantului, Martin Roth nu a uitat nici de sacii de canepa in care se transporta graul sau de desagii purtati odinioara in spate.

Asa se vede civilizatia sasilor in muzeul pe care Martin Roth l-a pus la punct. A pornit de la mostenirea de familie si de la casa pusa la dispozitie de Parohia Evanghelica, apoi a purces la treaba ca sa-si implineasca un vis vechi de prin anii `70. A muncit anul trecut o suta de zile pe branci, a muncit si in acest an, a investit in jur de 10.000 de euro, dar e multumit ca lasa ceva pentru Miercurea Sibiului si, din cate stim, e primul punct muzeal al acestui oras. Merita sa-l vizitati!