SIBIU HOME  |   CONTACT  |   SERVICII  |   WEB DESIGN  |   WEB HOSTING  |   DIGITAL PHOTOGRAPHY  |   SEO (SEARCH ENGINE OPTIMIZATION)  |   INTERNET CONSULTING

Mircea Ivanescu. Str. Vasile Aaron 3 Sibiu

Discutii legate de proiectele pentru Sibiu Capitala Culturala Europeana 2007

Posts: 2048
Joined: 24.10.2006 14:53
PostPosted: 25.07.2011 14:23
1.


Mircea-Ivanescu-anii-80.-Foto-Mircea-Stanescu-188x300.jpg
Mircea-Ivanescu-anii-80.-Foto-Mircea-Stanescu-188x300.jpg (15.1 KiB) Viewed 10418 times

De pe pagina Radu Vancu: Mircea Ivanescu implineste astazi 80 de ani (vide infra LINK)



M.I. Mircea Ivanescu. Strada Vasile Aaron 3 Sibiu

cine este: Mircea Ivanescu
http://uniuneascriitorilorsibiu.ro/index.php/mircea-ivnescu


Face parte din Uniunea Scriitorilor din Romania Filiala Sibiu

(nu va sfiiti sa cititi lista scriitorilor din Sibiu acreditati la aceasta filiala..pe mana dreapta ..puteti deschide ptr. amanunte la fiecare nume.):
http://uniuneascriitorilorsibiu.ro/index.php/despre-noi


Necuprinsi aici, printre altii: sibienii

+Daniel T.Suciu (*1961 +1981: postum: Copilul intre noi.1983)

Carmen Negulei

Emil Hurezeanu

Andrei Codrescu
http://en.wikipedia.org/wiki/Andrei_Codrescu
pagina proprie: http://www.codrescu.com/livesite/

Florin Predescu)
http://predescudf.blogspot.com/

Radu Vancu


pagina actuala a USR Sibiu, cu mesajul-de-adio Mircea Ivanescu:

http://uniuneascriitorilorsibiu.ro


__________________




intai un interview....e vorba si despre SIBIU...

http://www.observatorcultural.ro/Nu-stiam-niciodata-ce-se-va-produce-in-poezie*articleID_23406-articles_details.html




Pentru a intra în „atmosfera lăuntrică“ a poetului Mircea Ivănescu, este necesară o lectură integrală a volumelor sale de versuri. De cîţiva ani, poetul trăieşte

la Sibiu într-o tăcere desăvîrşită. Vreme de aproape două ceasuri, Mircea Ivănescu a ales să rupă această tăcere.



Cînd aţi început să scrieţi poezie? Vă mai aduceţi aminte primul poem? Şi cum e să debutezi la 37 de ani?
E trist. Nu, nu-mi aduc aminte. În primul rînd, trebuie făcute nişte distingo-uri, adică eu le-aş face. Nu cred c-am scris poezie. Mi se părea o calitate să reuşeşti să scrii poezii. Eu mă lăudam că pot turna în versuri de bronz orice formulări, dar asta se chema, din punctul meu de vedere, versificare. Nu cred c-am scris. Am avut, să zicem, avantajul de a locui în copilărie în aceeaşi casă cu o persoană, pe vremea aceea era adolescent, un tînăr care avea ambiţia asta de a deveni scriitor şi se forma în sensul ăsta. Era vorba de Emil Ivănescu. Era elev la un liceu cu oarecare prestigiu pe vremea aceea, la Spiru Haret, care avea şi o revistă lunară. Şi ştiu că frate-miu scria la revista aia. Revistă despre care am auzit acuma, ulterior, că avea un anumit prestigiu în epocă. Au scris acolo Dinu Pillat, care era coleg de clasă cu frate-miu, şi scriitorul care a fost cunoscut mai tîrziu cu numele de Alexandru Vona. Anterior, ştiu că învăţaseră acolo Noica, Paleologu bătrînul. Avea o oarecare rezonanţă. Dar s-a întîmplat că frate-miu şi-a manifestat vocaţia asta timp de cîţiva ani, destul de intens, din punctul meu de vedere foarte reuşit. Adică ce scria el mi se părea literatură cu adevărat importantă. La vremea respectivă, nu s-a publicat, era şi război. Pe urmă, el a murit foarte tînăr şi în împrejurări mai speciale, şi astea au determinat în restul familiei o atitudine foarte pronunţată, o aversiune faţă de cariera de scriitor. Adică echivalau producerea de literatură cu un rău nenecesar şi în orice caz foarte nociv, malign.

Şi, din cauza asta, multă vreme nu se punea problema ca eu sau altcineva din jurul meu să scrie. Pe urmă, s-a produs războiul, statul naţional legionar, tot felul de chestii care îmi lasă acum impresia că am trăit şi foarte mult, nu ştiu cînd, mai degrabă inutil, că lucrurile se învălmăşeau de o aşa natură, încît nici măcar complicaţia actuală, să zicem, nu e comparabilă. Adică nu mai avea importanţă că ai vocaţie, că simţi vocaţia de scriitor şi că trebuie neapărat să scrii. Pe urmă, eu am fost ejectat din facultate direct şi m-am angajat la Agerpres. Şi acolo fireşte că nu era timp de fleacuri, de literatură, decît că eu am avut avantajul să ştiu nişte limbi străine şi-atunci am lucrat la o redacţie care se ocupa de actualitatea asta transmisă prin filtre occidentale, prin franceză, engleză, germană şi-n care-n mod fatal indivizii care se ocupau de asta ştiau limbi străine în mod obligatoriu. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe Matei Călinescu, pe Nichita Stănescu. Scriau literatură, eu eram foarte invidios că Nichita scria cum respira, eu mă străduiam să produc şi eu texte. Pînă la urmă, Petre Stoica ne-a facilitat lui Matei şi mie – Nichita avea deja cărţi tipărite – un debut la revista Steaua în 1958, pe vremea aia a lui Baconsky. Am început să produc.


Faptul că eraţi redactor la Agerpres constituia un avantaj? Aveaţi probleme cu cenzura?
Nu, după 1958 nu mă mai ocupam de literatură şi nici n-aveam încrederea că am să reuşesc să scriu. Prin anii ’64 sau ’65 l-am cunoscut pe Dimov. Şi ăla, de asemenea, producea cu mare spontaneitate şi cu o tehnică desăvîrşită o poezie mai complicată. Publica volume şi mi-a sugerat să duc un volum la Editura pentru Literatură, unde era un geniu tutelar, care se numea Elis Buşneag, ea însăşi poetă şi redactoarea cărţilor de poezie. I-am dus o dactilogramă şi, spre surprinderea generală, a publicat-o. Fără nici un fel de remarcă, fără intervenţie, fără să-mi ceară modificări. Chestia ciudată era că nu exista nici un text politic acolo, mobilizator, lucruri de genul acesta. Eram oarecum contemporan cu Dan Deşliu, cu Mihu Dragomir. Dar nu mi-am pus niciodată problema să încerc să scriu versuri patriotice. Nici n-am scris. Pe urmă, am intrat într-un fel de febră. Am constatat că se poate, şi scriam pe vremea aia, în ’58 sau ’59, descoperisem că eram în stare. Ieşeam de la Agerpres, de exemplu, din tura de după-amiază, la 11 noaptea, în drum spre casă, pe lîngă Piaţa Universităţii, să fac o haltă la Zori de zi şi pe urmă, în Piaţa Rosetti, la bufetul Peştera, care a devenit celebru sub numele de Singapore, unde am cunoscut mai mulţi scriitori.


Înţeleg că pe Emil Botta, care locuia foarte aproape de dumneavoastră, l-aţi abordat direct pe stradă.

Nu l-am cunoscut, dar l-am abordat într-o noapte pe stradă, cînd mergea aşa plictisit. M-am tras către el şi i-am atras atenţia că sînt un mare admirator al lui şi mai ales al prozei lui. Asta l-a cam deranjat. Volumul lui de proză, Trîntorul, îl găsisem întîmplător. L-am întrebat dacă-i adevărat, cum anunţase într-un interviu înainte de război, c-a scris un roman. Omul a fost surprins, politicos în orice caz. Toate astea se petreceau pe la12 noaptea. Cred că eram amîndoi sub influenţă, cum se spune, şi mi-a explicat că-şi aduce aminte vag că el a scris, că o să caute. I-am propus să mă primească peste două zile la el acasă. Şi el a zis: „Mă rog, dacă vreţi“. Culmea e că m-am dus în ziua respectivă, am cunoscut-o şi pe bătrîna lui mamă, despre care am aflat din exegezele vremii că aparţinea unei familii nobiliare corsicane şi care m-a îndrumat spre camera lui. S-a petrecut o scenă ca-n Idiotul. Botta stătea la o masă de lemn, era o cameră mobilată foarte sumar, şi la capătul celălalt al mesei era o domnişoară sfioasă, cu mîinile în poală. Şi probabil că întreţineau o conversaţie. Am dat buzna, i-am amintit lui Botta cine sînt, ce vreau. Era evident că nu mai ştia despre ce e vorba. S-a ridicat în picioare: „Domnule, dumneata vorbeşti despre un scriitor care astăzi este defunct“. Asta am reţinut. Zice: „Nu mai scriu de mult, nu mă mai interesează. Dacă a existat vreun asemenea manuscris, habar n-am... aici, de exemplu, am un dulap unde sînt nişte haine vechi. Dacă vreţi, puteţi controla“. A deschis uşa dulapului. Ne-am luat la revedere în mod politicos şi ne-am despărţit. Cam asta a fost totul cu Botta.

În poemul poezia e altceva?, era un sfat ironic dat unui tînăr poet: „nu trebuie să povesteşti în poezie ş…ţ deci să nu povestesc“. Aţi primit acest sfat de la cineva anume?

Nu, cred că nu. Obişnuiam să scriu, pe vremea aia, oprindu-mă la Zori de zi sau la Singapore sau la alte cîrciumi. La bufetul Nicoreşti, la bufetul Ialomiţa. Mă opream, ceream 100 de grame de votcă şi deschideam o carte în care probabil că, la un moment dat, era chestia asta: nu trebuie să povesteşti. Cred că e din sfaturile lui Hamlet către actori. N-am considerat nici un moment că fac poezie. Mai tîrziu, l-am cunoscut pe poetul şi prietenul I. Drăgănoiu, cu care mă întîlneam la diferite bufete şi care îşi citea cu oarecare fast propriile versuri. Toată lumea se uita, pe vremea aia, cu multă superioritate la mine. Şi spunea: „Ei, scrii şi tu!“. Îi ceream titluri. Şi Drăgănoiu îmi dădea titluri fanteziste, aşa: Pădurea de mesteceni. Şi l-am întrebat: „cîte piese să fie?“. Mi-a zis 28. „Rimate sau nerimate?“ „Şi rimate, şi nerimate.“ Şi-am produs, într-adevăr, poemul intitulat Pădurea de mesteceni, cu 28 de capitole şi subcapitole, unele rimate, altele nerimate. La un moment dat, Nichita mi-a dat titlul Lupta dintre îngeri şi nori sau despre trăsnet. Am scris ce consideram eu. E un poem care n-are legătură cu norii sau cu trăsnetul. La un moment dat, Matei Călinescu mi-a spus: „Scrie o poveste de iarnă“. Am scris o poveste de iarnă. După ce mi-au demolat casa, am stat o vreme la Mogoşoaia. Şi aveam încă un serviciu la revista Lumea. Veneam seara. Şi în sala de mese. De exemplu, era masa lui Preda, unde erau aşezaţi de obicei Dinescu, Mazilescu, la altă masă era Cezar Ivănescu, cu Mary, doamna Maria Ivănescu.
„În jurul nostru se răsturna o lume“

Şi totuşi de ce să povesteşti în poezie? Senzaţia mea, citind volumele, e că fiecare poezie e o poveste nespusă pînă la capăt.
Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd“. Şi scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult la bufetul Mioriţa, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colţ cu Calea Moşilor şi cu strada Mântuleasa. Mă duceam acolo dimineaţa, la prînz şi seara. Chelnerii mă cunoşteau. Şi-mi aduceau votca. Ţin minte că am asistat la conversaţia unui tînăr cu un grup de admiratori, care spunea: „Ce dracu fac, că mi-am scrîntit glezna. Am să-i spun că mi-am scrîntit, c-am călcat pe pisică.“ Şi-am transcris chestia aia şi ştiu că a avut un oarecare succes. M-au şi întrebat: „Ce ţi-a venit?“. Or mie nu-mi venea nimic. Ca personajul lui Shakespeare, doamna neagră din Sonete. Acolo se dovedeşte că Shakespeare n-avea nici un fel de idee în cap. Şi că era şi-un tip complet lipsit de memorie. Umbla cu un carneţel şi transcria tot ce se discuta în jurul lui. Toate citatele celebre din Hamlet sînt schimburile de injurii dintre străjeri. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Şi n-am avut niciodată impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injuros. Adică faci literatură cînd, cum se spunea pe vremea aia, eu am fost contemporan cu faptele astea, să nu uitaţi, cînd în jurul nostru se răsturna o lume şi se clădea din temelii o alta nouă. Din acest punct de vedere am avut nu numai norocul să fiu, de exemplu, contemporan cu Cortina de Fier, cu suspendarea, să zicem, aprovizionării Berlinului de Vest, cu împărţirea Germaniei, dar am avut şi privilegiul foarte important de a fi coleg începînd din clasa a V-a la Spiru Haret cu omul de stat Ion Iliescu. Era un personaj care intervenise intempestiv, imediat după 23 august în lumea, să zicem, plictisită şi bugheză de la Spiru Haret.


V-aţi revăzut şi după 1989?
Eram deja în altă lume, nu mai aveam legături. N-am avut niciodată contact cu el. Cînd a apărut Iliescu în clasă, a început să scrie pe tablă în pauze: „Trăiască UAER“ şi ne-a explicat cum se pune problema cu lupta de clasă şi că trebuie să luptăm împotriva morbidităţii burgheze, că nu aşa se face o personalitate, cu cărţi şi fleacuri, ci prin energie. Fireşte c-am fost surprinşi. Adevărul e că Iliescu se ducea la întîlnirile astea. Sandu Enibace mi-a dat odată telefon la Sibiu şi mi-a spus că n-am fost la aniversarea a 50 de ani de la absolvire. Zice: „Uite, a fost Ionel“. Ionel fiind Ion Iliescu. „Cînd s-a făcut citirea catalogului, i-am explicat că eşti la Sibiu, c-ai rămas singur“, murise nevastă-mea, „şi stai acolo“, el n-a zis ca un nenorocit. În tinereţe aveam un fel de deviză. Cînd mă întrebau indivizii din jur ce fac, le spuneam: „Uite stau singur ca un nenorocit, toţi dau cu picioru-n mine“. Urmarea a fost că la un moment dat am primit un telefon. O voce vag cunoscută a zis: „Alo, Mircea?“ Zic: „Da“. „Aici e Iliescu.“ Am fost aşa de surprins că l-am rugat să repete. „Iliescu, colegul tău. Am auzit că eşti singur. Ai serviciu?“ Zic: „Da, am“.


Ne aflam după 2000?

Prin 2002. Era preşedinte. „Trimit eu pe cineva să vadă dacă ai nevoie.“ Şi-au venit, într-adevăr, dimineaţa următoare doi domni distinşi, unul mai scund, care vorbea precipitat, şi unul mai înalt şi cu o geantă în mînă. Era prefectul judeţului. Mi-a zis: „Domnul preşedinte Iliescu mi-a telefonat să vin, să mă interesez dacă aveţi nevoie de ceva.“ „Nu am nevoie.“ „Pensie primiţi? Leafă?“ Eram deja pensionat. „Aveţi pe cineva care să stea cu dumneavoastră?“ Şi s-a dus la doamna Drăghici (doamna care îl îngrijeşte pe poet, n.red.) şi i-a luat un „mini-interviu“: „Dumneavoastră aveţi grijă de domnul Ivănescu?“. „Da, am.“ „Are un doctor curant?“. S-a interesat unde-l poate găsi, s-a dus a doua zi la 7.30 la clinică s-o caute pe doamna Munteanu, care e medicul meu. Fireşte că la ora aia nu se afla acolo. S-au transportat acasă la ea, au sculat-o, au luat-o la bani mărunţi şi s-a aflat că într-adevăr a îngrijit-o şi pe nevastă-mea, că îmi aplică tratamente corespunzătoare. Zice: „da are nevoie de ceva?“. „N-are nevoie de nimic.“ „Da de alimente aveţi nevoie?“. A scos un dosar şi-a zis să noteze ce cantitate de cartofi, orez, ulei are nevoie. Doctoriţa i-a dat afară într-o formă sau alta. A spus că n-are nevoie de nimic.
„N-aveam intenţia să scriu“

Există o somnie a poemului, a vorbelor, ca şi cînd v-ar fi frică să nu tulburaţi lucrurile care dorm, o suprafaţă de proză cu un luciu care plesneşte în răstimpuri, dezvăluind discret „tristeţuri“ şi de fragilităţi. De ce a ales Mircea Ivănescu „poemul camuflat“?
N-aveam intenţia să scriu. Probabil c-am avut-o iniţial, să ajung şi eu scriitor. Cunoşteam şi cîteva din manuscrisele lui frate-miu. Au şi apărut într-o ediţie, Artistul şi moartea, în 2006. Cu ocazia asta i-am cunoscut pe fraţii Dună. Teodor şi Raluca Dună. Dar eram aşa de convins că n-am să ajung niciodată în situaţia respectivă, că nu mi-am mai pus problema. Plecam de la titluri, n-aveam intenţia să comunic ceva sau să fac texte meşteşugite, s-aduc vorba, să ascund, să amîn. Citeam şi foarte multă literatură.


Poemele dumneavoastră par a se insera în spaţiul intim al cititorului, ca şi cum ar fi fapte de viaţă. Fac ele parte dintr-un comentariu perpetuu, aşa cum aminteşte şi un titlu al dumneavoastră: comentarius perpetuus?
Nu, comentariul perpetuu e un împrumut din Jurnalul seducătorului. La un moment dat, cînd locuiam la Mogoşoaia, am făcut o vizită cu Drăgănoiu, Sorin Mărculescu şi cu alţi tineri poeţi şi scriitori undeva la Snagov. Şi-am scris în intenţia mea un roman, care se cheamă poem. Transcriam în fiecare zi cîteva episoade din împrejurarea respectivă, aşa cum aş povesti acum. Dar fără intenţia de a face literatură sau de a calcula vreun efect. A ieşit un poem. Matei a citit şi-a zis: „Dom’le, e cam lung“. „Da, da ce vrei să-i fac eu?“ „Păi uite, împarte-l în bucăţele.“ De fapt, scriam cîte două-trei pe zi. Am făcut volumul mai mult sau mai puţin în ordinea respectivă şi l-am dat la Editura Cartea Românească, unde era redactor de carte bătrînul Paleologu, Alecu, cu care ne cunoşteam aşa, vag social de la Uniune. Am avut o scurtă conversaţie. N-aveam intenţia să scriu. I-am prezentat dosarul. A trecut un număr de săptămîni. Nu l-am mai întrebat, şi brusc a apărut cartea.


Dar de o asemenea manieră încît mi-am dat seama că omul nici nu deschisese dosarul. Erau nişte pagini intervertite şi-au apărut în ordinea nefirească. Cutare grup de poezii trebuia să preceadă. Ceea ce dovedea că omul nu citise. Ca şi mine, de altfel, că nici eu nu mai aveam răbdare să citesc. Şi pe urmă, cine dracu are răbdare să citească aşa-zise versuri de Mircea Ivănescu? Îmi aduc aminte că-ntr-o noapte cînd ieşeam de la Singapore cu poetul Tudor George, mi-a spus: „te văd că tot scrii, eşti un tip aşa, care te furişezi pe lîngă ziduri – zice – nu faci şi tu poezii?“. Că-şi declama versuri, foarte rimate şi ritmate. A scris şi pentru mine un poem, intitulat: Lui M. Ivănescu, mîţ de birt. „Te şi văd că tot scrii pe la diferite mese. Dă-mi şi mie un teanc de chestii de-astea de-ale tale să le fac eu poezii, să le fac rime.“ Îl admiram şi-l admir şi-acum pe Tudor George pentru uşurinţa cu care făcea sonete. Cum îl admiram necondiţionat pe Dimov. În ultima perioadă ştiu că se lăsase de scris şi-mi spunea că i-au rămas diferite suluri, că el scria pe hîrtie asemănătoare sulurilor de hîrtie igienică. Şi cînd avea de publicat ceva, le tăia cu foarfeca, le dădea titluri şi le introducea în volum.
„Mi-am dat seama că pot să scriu la comandă“

Citindu-vă, am văzut că dedicaţi multe poeme prietenilor pe care-i transformaţi în personaje, ca şi cum fiecare poem ar fi scris pentru o persoană anume. Poezia pe care o scrieţi e un spaţiu al intimităţii absolute?
Cînd am început să scriu fluent şi cînd s-a pus posibilitatea publicării eram coleg la revista Lumea care se constituise la un moment dat prin ’64 sau ’65 din oameni culeşi de la Agerpres, cu doi tineri străluciţi, Radu Pascal şi Mihai Matei. Mergeam seara sau între ture, ieşeam din Casa Scînteii, traversam podul Băneasa şi mergeam la restaurantul La Pod, unde consumam din votci şi compuneam texte. Ăia ştiau că scriu după titluri. Domnişoara Rodica Georgescu, colega mea, mi-a spus într-o dimineaţă: „Văd că scrii tot felul de poezii, mie de ce nu-mi scrii?“ Şi i-am scris nişte poezii. Atunci mi-am dat seama că pot să scriu la comandă. Şi după aia Radu Pascal, dacă avea chef, îmi dădea titluri. Mihai Matei îmi spunea: „Uite că am o întîlnire cu o domnişoară, scrie-mi repede două sonete“. Şi puteam să le scriu. Puteam să scriu un sonet în şapte minute sau sub şapte minute. Scriam şi în franţuzeşte şi în englezeşte pe vremea aia. Dar astea aparţin unei alte vieţi.


Dincolo de curgerea asta prozastică ce oricum nu are nimic de a face cu prozaismul, poemele mi se par nişte bucăţi muzicale, există o fulguraţie care la fel ca într-o sonată a lui Vinteuil, încearcă să surprindă ceva dintr-o trecere care îţi scapă tot timpul. Bănuiesc că pentru dumneavoastră există o legătură foarte puternică între poezie şi muzică.
Există. În copilăria mea, prin forţa lucrurilor, am trăit într-o casă în care se făcea muzică, fratele meu cînta foarte mult timp la pian. Am luat şi eu cîţiva ani lecţii cu aceeaşi profesori şi am cîntat după aceea. Eram obişnuit să ascult muzică, discuri. Pe atunci, frate-miu era adeptul lui Ceaikovski. Ascultam foarte intens Simfonia a şasea. Pe urmă l-am descoperit pe Wagner, care nu se cînta deloc pe vremea aia. Mi-aduc aminte că într-o seară tîrziu, am ascultat o transmisie în direct a unui post italienesc de la Scala cu Tetralogia dirijată de Furtwängler. Wagner nu se cînta. Era pe vremea cînd se făcea învăţămînt politic – cursul scurt de istorie PCB al Uniunii Sovietice. Era o altă punere a problemei decît Wagner, vă daţi seama. Pe urmă, l-am citit pe Wagner însuşi, care punea problema semitismului în muzică. Multe lucruri aş putea să spun de pe vremea aia. De aceea sînt oarecum blazat acum şi oarecum înclinat spre complexe de superioritate cînd i-aud pe liderii politici sau pe reprezentanţii lor cum se exprimă la talk-showuri la televiziune şi ştiu ce era odată. Vorba Ofeliei: „Să nu mă doară cînd ştiu ce e şi-a fost odinioară“; Hamlet strigă: „Du-te la mănăstire“ şi iese.


În poemele dumneavoastră se întîlnesc cîteva personaje: mopete, v.înnopteanu, bruna rowena, prietenul tatălui lui Vasilescu, nefa, El Midoff. În poezie, este important personajul?
Toate astea aparţineau unui moment cînd l-am cunoscut pe marele V. Nemoianu. În mod oarecum surprinzător, el era un tip rigid şi de o formaţie foarte precisă. Eu nici nu mai citeam. De fapt, constat acum că n-am citit nici a zecea parte din titlurile cu care sînt creditat. Nu am citit nici 20 de cărţi în viaţa mea, serios, şi el era un individ de o mare erudiţie, care citea în amănunt, lua notiţe.


Dar, cum aşa? Cred că aţi tradus cel puţin atîtea titluri.
Da, dar asta nu înseamnă că am citit. De exemplu, susţin că n-am citit niciodată în întregime Ulise. L-am tradus pe capitole. Îmi comanda Andrei Brezianu. Ne întîlneam, tot aşa, pe la cîrciumi, deşi el nu prea bea, şi spunea: „Vezi că Hăulică e dispus să publice un capitol din Joyce“. Alegeam capitolul şi-l traduceam. Dar asta nu însemna că citisem cartea de la un capăt la altul. Nemoianu, îmi vorbea foarte mult de prietenii lui – doctor Bacalu – care s-a şi produs la un moment dat în public. Comenta curse de motociclete. Şi, mi l-a prezentat pe Toma Pavel, care era un tip entuziast. Îi făcea curte domnişoarei Şora, fiica lui Mihail Şora. Şi umblau împreună. Pavel Toma era el însuşi tînăr scriitor. Mai toţi erau mai tineri decît mine. El spunea că are un grup de nuvele în care personajele principale sînt Ulea şi tata lui Vasilescu. Pe urmă, am fost angajat la Editura Univers, unde şef de redacţie era Sorin Mărculescu, un tip înalt şi mai distins. Era bunul şi înaltul prieten al lui mopete, care nu are o părere chiar aşa de bună despre mopete. Bruna rowena era o domnişoară care se chema Roxana, foarte preţioasă şi care se uita de sus la mine. De exemplu îmi spunea: „domne scrie despre doctor Bacalu, prietenul meu sau scrie despre nişte animale hieratice“. Am compus broscoporcul, pisicîinele. Toate astea nici nu sînt originale. Sînt adaptări ale uneia dintre puţinele cărţi pe care le citeam eu, poezii de Christian Morgenstern, care manevrează hibrizi de felul ăsta, şi naratorul sau protagonistul lor e însoţit de doctor Corp, care comentează în diferite feluri.
Cînd m-am dus să public ciclul, Nemoianu emigrase deja. Matei mi-a explicat: „N-o să ţi le lase direcţia presei, hai să schimbăm numele“. Şi a propus v.i. nopteanu. şi cînd a ajuns la domnişoara Buşneag, aia s-a luat cu mîinele de cap: „Cum V.I.? V.I. înseamnă la noi altceva“. Adică Lenin. Şi de aia i-am spus v. înnopteanu. Iar doctor Bacalu a devenit doctor cabalu.


Există şi poeme cinematografice, poeme pe care le poţi pur şi simplu vizualiza. Care sînt filmele care au contat pentru dumneavoastră?
Într-o vreme mă duceam des la cinema. În copilărie, eram adeptul comediilor americane. Recent, am ascultat, pentru că nu mai văd, un fel de documentar despre un regizor care era la modă în copilăria şi în tinereţea mea, Ernst Lubitsch. Frate-miu era un fel de cinefil şi avea o listă cu filme de mare succes în perioada interbelică. Într-o vreme cînd mai citeam, îmi mai aduceam aminte de A Opta Nevastă a lui Barbă Albastră, de actorii care erau glorii pe vremea aia, Cary Grant, Gary Cooper, Claudette Colbert. Individul care a tradus documentarul respectiv habar n-avea. Spunea că „Lupic“ a produs o versiune cinematografică a piesei Eventaiul doamnei Windermere şi alte chestii din astea.


De ce aţi ales Sibiul? E paradoxal să fi plecat din Bucureşti fiind născut aici. Există o motivaţie?
Există. Cînd am devenit moştenitor, nu am putut rămîne în casa natală din motive mai speciale. Am vîndut-o şi am cumpărat alta, mult inferioară în raport cu locuinţa respectivă, care avea curte. Nevastă-mea era deja pensionată de boală. A lucrat la Agerpres, ca mine, şi se consuma foarte tare. Nu era deloc adaptabilă la ritmul ăsta de actualitate socială care se practica la Agerpres şi stătea acasă. Aveam curte, se îngrijea de grădină. Şi-a permis o nostalgie mai veche de-a ei de a ţine pisici. Aveam la un moment dat vreo opt sau douăsprezece pisici care se învîrteau prin curte. Nevastă-mea se îngrijea de flori, eu mă duceam la restaurantul Nicoreşti, la bufetul Peştera, în sfîrşit, ea nu accepta comportamentul meu boem. Pînă la urmă mi-au demolat casa pe care o cumpărasem lîngă Foişorul de Foc. A trebuit să iau camere la Mogoşoaia. Ea a stat acolo un timp. Eu mi-am găsit o casă cu curte, unde ţineam ultimele şase sau şapte pisici. Vecinii au început să le vîneze. La un moment dat, ne-am dat seama că nu mai putem rezista. Mi-am luat şi eu o cameră la Mogoşoaia şi am adus ultimele patru pisici acolo. Ţin minte că le aduceam pe rînd. Acolo aveau un domiciliu permanent soţii Lucian Raicu şi Sonia Larian, soţia lui Raicu. În seara cînd am adus al patrulea pisoi supravieţuitor, nevastă-mea umbla cu el în braţe şi doamna Larian a întrebat-o: „Ce ai acolo?“. Ea a spus: „Pisica, tocmai a adus-o.“ „Zău, aveţi pisici?“. Şi a intrat la noi. Aveam două camere, una mai mare, şi erau patru pisici împrăştiate pe-acolo.


Cînd v-aţi mutat la Sibiu aţi adus şi pisicile?
Da. M-am mutat la Sibiu pentru că trebuia să găsesc o casă care avea curte şi care să-mi permită să ţin pisicile. Am dus tratative cu Mircea Tomuş, pe care-l cunoşteam de la revista Steaua. Devenise redactor-şef la Transilvania. I-a propus lui Matei Călinescu într-o zi, pentru că erau prieteni foarte buni, să se mute: „Vino la Sibiu că eu fac o revistă care se va dovedi cea mai importantă revistă de cultură din România şi îţi dau ţie funcţia de redactor-şef adjunct, îţi dau casă, vilă, parc“. Matei mi-a spus: „Uite, ce zici? Vii şi tu?“. Şi am zis: „Da, sigur.“ Nevastă-mea nu prea voia. I-am explicat avantajele. Ulterior, în vara în care s-a perfectat toată chestia, începuse să apară Transilvania, Matei a prins bursa Fullbright în S.U.A şi s-a dus şi a rămas acolo. În ’73 s-a certat cu autorităţile. S-a dovedit că îl vorbea de bine pe Soljeniţîn la cursuri. Ăia l-au chemat să dea socoteală. El a refuzat să se întoarcă şi a devenit transfug.


Nu v-a cerut să mergeţi după el? Nu v-a chemat în Statele Unite?
Oricum nu puteam să plec. În primul rînd nu puteam pleca laolaltă cu nevastă-mea, deşi văd că el a plecat. Dar nu s-a pus problema pentru că noi mai aveam încă şase sau şapte pisici. Cînd am ajuns aici, în cele din urmă prin stăruinţe repetate, am fost la tovarăşul prim-secretar Bărbulescu. Tomuş se străduia să-mi obţină o casă cu curte. Ăia au zis „Da, de ce vrea curte? Îi dăm un apartament la bloc.“ Trebuia să le explic, cum era şi realitatea, că nevastă-mea e bolnavă şi are nevoie de curte. Ăia îmi promiteau invariabil. Pînă la urmă a răbufnit la revista Transilvania un tînăr mai dezgheţat care era activist în UTC şi care s-a dovedit a fi fost rudă cu primul secretar de pe vremea aia, Vasile Bărbuleţ. Ăsta se chema Vasile Barbu şi era un tip mai degajat. Am stat de vorbă cu el într-o după-masă şi i-am spus: „Domnule, sînt absolut disperat. Uite, la Mogoşoaia se complică situaţia.“ La Mogoşoaia a venit la un moment dat în vizită Constanţa Crăciun, persoana care dirija Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă, actualul Minister al Culturii. A venit în Casa de creaţie a Uniunii Scriitorilor de la Mogoşoaia să vadă cum se pune problema şi a văzut-o în sala de mese pe doamna Rodica Lipatti cu cîinele ei. A surprins-o pe nevastă-mea stînd în pat şi citind. Pe pătura ei erau două pisici. O alta stătea pe masă la soare. Alta pe marginea balconului. N-a comentat. A fost o femeie civilizată. Dar a dispus să apară nişte plăcuţe cu inscripţia: „Este interzis accesul animalelor mici pe coridoare şi în sala de mese a Casei de Creaţie“. I-am explicat lui Vasile Barbu cum se pune problema şi că sînt pe cale să mă spînzur şi să-mi spînzur în prealabil, pisicile după modelul celebru în epocă, al lui Joseph Goebbels, care şi-a otrăvit cei şase copii, a împuşcat-o pe nevastă-sa şi s-a împuşcat şi el. Şi ăla s-a dus la un individ care se numea Inceu şi care ocupa această casă fiind secretarul Comitetului Municipal de Partid. El oricum avea nevoie de spaţiu în plus şi i-au dat o vilă undeva cu scară interioară şi a rămas liberă această casă. Ăla i-a zis: „Dă-i-o lui Ivănescu“. Şi m-a descris în culori îmbietoare. Am avut o întrevedere cu tovarăşul Inceu. A spus da: „Uite eu îţi las casa, dar aranjează dumneata cu ăştia de la Partid că, zice, nu putem avea numai insuccese, mai avem şi eşecuri în viaţă“ şi am obţinut casa. Barbu s-a dus şi la Partid şi acolo ăia au zis: „Cum, cine-i Ivănescu?“ El a răspuns „Păi, uite, mi-o dai mie şi eu i-o dau lui Ivănescu.“


În poemele dumneavoastră, dincolo de amprenta lor inconfundabilă, se pot auzi ecoul unor poeţi ca Robert Frost, Robert Lowell, Frank O’ Hara. Cred că sînteţi primul poet român din acea epocă care i-a descoperit pe aceşti poeţi şi mă întreb cum făceaţi rost de cărţile lor în timpul ăla. Vă trimiteau volume prieteni din străinătate?
Nu. Cred că o vreme a mai funcţionat Biblioteca Americană la care eram înscris şi unde m-am dus şi n-am fost abordat niciodată de personalul de servire. Luam foarte multe cărţi de acolo. Pe urmă, Matei avea cărţi englezeşti. Circulau. Nemoianu, de exemplu, avea foarte multe cărţi.


Asta se întîmpla în anii ’60?
Da. Se putea obţine relativ uşor orice carte. La Agerpres era obligatoriu să fii foarte la curent cu presa occidentală, cel puţin la redacţia de ştiri externe la care lucram eu. Primeam ziare şi reviste. Primeam şi La Nouvelle Revue Française şi o revistă de literatură despre care am auzit că era acuzată de troţskism, Encounter. Circulau şi cărţi de poezie. Domnişoara Georgescu, care era fiică de ambasador la Berna, era la curent cu Françoise Sagan.


Presupun că aşa aţi ajuns să traduceţi. Totuşi, de numele dumneavoastră se leagă mari scriitori traduşi, Joyce, Kafka, Musil, Faulkner, ca să nu mai vorbim de poeţi, de T. S. Eliot.
Nu ştiu, mi s-a părut un lucru natural să traduc. Andrei Brezianu mi-a spus, ţin minte foarte precis, într-o zi din ’72 „Domle, Hăulică, face o chestie cu centenarul lui Dostoievski. – zice – ce-ar fi să facem o actualizare, să scriem «Dostoievski şi Faulkner»“. La un moment dat am fost prezentat ca poet şi eseist, pe vremea aia scriam şi eseuri. Am scris o chestie în care am spus că un fel de corespondent al lui Dostoievski ar fi Faulkner. Şi am discutat cu Brezianu. I-am spus: „Ce-ar fi să traducem The Sound and the Fury“? A zis: „Hai să încercăm“. Noi îi spuneam Zbieretul şi ochiul roşu. Am tradus primul capitol şi a apărut chiar în numărul acela. Pe urmă au apărut în numerele următoare părţile subsecvente ale cărţii. Peste un an am tradus Absalom, Absalom!, tot aşa în serial. Nemoianu mi-a aranjat transferul de la revista Lumea la Editura pentru Literatură, care a devenit apoi Editura Univers.


Totuşi, dumneavoastră, care aţi tradus atîţia mari autori, cum se face că sînteţi atît de puţin tradus în alte limbi?
Păi, după valoare. Dacă-ar fi să judecăm pe fiecare după preţul lui, cine-ar scăpa nebătut cu biciul? De unde e această replică? Din discuţia dintre Hamlet şi actori.


Cum erau privite volumele dumneavoastră la momentul apariţiei? Eraţi mulţumit de tirajul pe care îl aveau?
Habar n-aveam. Tirajele nu se comunicau. Al treilea volum, aşa-numitul versuri, avea tiraj de 300 de exemplare. Dar nu se punea problema şi nici nu mă interesa. Eram mulţumit că nu mi s-au cerut niciodată modificări de text, nu mi-au scos nimic la Direcţia Presei. Sigur, am fost ajutat foarte mult de Matei care avea încredere în literatura mea. A şi scris despre ea pe măsură ce apărea şi mi-a explicat că s-a dus la Manolescu, care locuia la Câmpina. S-a dus special cu dactilograma primului volum şi l-a rugat să facă referat pentru editură. Manolescu a scris un text entuziast. Ei erau prieteni pe vremea aia.


Cîte pisici mai aveţi?
Acum nu mai am. Cînd m-am mutat aici, mai aveam patru. Ultima a murit exact în ziua în care s-a încheiat dictatura bolşevică în România, în ziua în care a fost executat Ceauşescu, la o vîrstă foarte înaintată, cred că avea 20 de ani.


În ce relaţie eraţi cu scriitorii optzecişti care s-au regăsit în poemele dumneavoastră?
Acum, în ultimii ani, de cînd nici nu mai văd şi sînt legat de patul de suferinţă, cum nu obosesc să vă atrag atenţia, nu mai văd pe nimeni. Mă frecventa Radu Vancu la un moment dat. L-am cunoscut pe Marius Ianuş, cînd habar n-aveam cine e. Mi-au publicat o pagină cu un scriitor bătrîn şi pe contrapagină apărea un scriitor tînăr, Alexandru Muşina, pe care l-am şi cunoscut, dar pe care nu l-am mai văzut. Am fost prieten cu Iustin Panţa.


Cu care aţi scris şi un volum.
Da, eram foarte încîntat. Scriam cîte un capitol şi el scria capitolul corespondent. A şi apărut Limitele puterii sau mituirea martorilor, un roman rusesc. Ştiu că ne întîlneam dimineaţa la cîrciumă şi schimbam manuscrise. Plănuiam deja volumul şapte sau opt, adică aveam în minte desfăşurarea. El era mai rezervat.


Ce mai face mopete? E adevărat că personajul mopete conţine anagrama cuvintelor „poem“ şi „poet“ sau e doar o legendă?
E o legendă, nu ştiu o interpretare, mopete mi-a venit pur şi simplu. Mi-a fost dat. Primul poem e o chestie care n-a fost reţinută – „mopete şi cu un grup de motociclete“, pentru eufonie şi adevăratul prim poem din ciclu a fost „mopete stă la masă în local şi scrie un poem despre poem mopete stînd la masă şi scriind un poem…etc.“ Şi, pe urmă de aicea plecînd, Nemoianu îmi comanda despre prietenul tatălui lui Vasilescu.


Îl mai puneţi pe Mopete să scrie?
Nu, n-am mai scris din 1997, de cînd s-a îmbolnăvit nevastă-mea. N-am mai scris şi nici n-am mai citit.


Cam ce prieteni din străinătate vă caută?
Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.


Aveţi un prieten, se cheamă Hamlet, din cîte am observat.

Da, eu am fost învăţat de frate-miu, în vara lui ’40, cînd vorba aceluia „se răsturna o lume veche şi se construia vijelios“ Statul Naţional Legionar – generalul Antonescu şi Horia Sima. Frate-miu citea cu voce tare Hamlet în versiunea lui Dragoş Protopopescu, despre care nu ostenesc să spun că este superioară lui Shakespeare.



Interviu realizat de Doina IOANID, Cezar GHEORGHE, un cristian



nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit

un sfat către un tînăr poet – deci să nu povestesc

cum, foarte devreme, ea se scula de dimineaţa, şi aşezîndu-se în pat

aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mîini –

să nu spun nimic despre chipul ei atîta de obosit

încît i se înconvoiau umerii, în faţa oglinzii, cînd

se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele

lîngă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.

să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mîini

în care se răsfrîng acele dimineţi cu lumina cenuşie

dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,

serie de imagini – aşa scrie, poezia

trebuie să fie vorbire interioară, adică

tot eu să vorbesc despre faţa ei înecîndu-se, căutîndu-şi

respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc

despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi

de remuşcări tulburi, de gînduri doar ale mele,

ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –

şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?


_______________________



Raluca Alexandrescu: Am produs adesea reactii mai degraba tulburate: Interviu cu Mircea Ivanescu

http://www.observatorcultural.ro/Am-produs-adesea-reactii-mai-degraba-tulburate.-Interviu-cu-Mircea-IVANESCU*articleID_3352-articles_details.html

________________________________



Doua texte despre Mircea Ivanescu

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/doua-texte-despre-mircea-ivanescu/


_______________________________


Radu Vancu: Mircea Ivanescu implineste astazi 80 de ani. Un exercitiu de admiratie semnat de Radu Vancu

http://revistacultura.ro/blog/2011/03/mircea-ivanescu-implineste-astazi-80-de-ani-un-exercitiu-de-admiratie-semnat-de-radu-vancu/

____________________________



Radu Vancu : Biographia Litteraria. Amintiri. Mircea Ivanescu (mai multe texte in pagina Vancu, urmariti autorii comments prin LINKs, toti isi amintesc ceva concret)

http://raduvancu.unspe.com/2011/07/amintiri.html


________________________________


Singuratatea lui Mircea Ivanescu
de Florin Predescu (14-1-2008)

http://www.acum.tv/articol/7448/


Image
Mircea Ivanescu si Mihai Sora.Sibiu,1985

Imi vine greu sa accept ca poetului si prietenului Mircea Ivanescu ii e sortit sa nu mai vada, sa se refugieze in casa umbrita de cativa meri fructiferi intr-un Sibiu incercuit de ziduri si de mii de ochi.
Un mare iubitor al cartii se inchide in sine si traieste trauma de a nu mai putea citi.
Il cunosc de peste trei decenii si parca il vad pe strada, in vreun restaurant laturalnic sau in sediul revistei Transilvania unde a lucrat ca redactor inainte de pensionare – mereu cufundat in lectura.
Stia din timp ca ii va sortit sa nu mai vada, insa tentatia cartii era mai presus decat orice.
Biblioteca infloreste ca un sanctuar si mi-l amintesc inconjurat de carti in casa putin incapatoare. Il asemuiesc mereu cu savantul sinolog din romanul Orbirea, de Elias Canetti.
Poezia lui Mircea Ivanescu dezvolta un ton epicizant la modul conjunctiv, iar textul te ghideaza intr-un labirint de re-compunere a unei realitati si a unui timp paralel cu existenta noastra. Versurile sunt coridoare si drumuri ce duc inspre un interior anume, metafizic:

“poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini -- aşa scrie, poezia
trebuie să fie vorbire interioară,adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei,despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi,de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei -ar fi numai un chip,o imagine - -
şi ea -- adevărata ei fiinţă?”
poezia e altceva?

Obsesia viitorului nevazator declanseaza titluri de poezie prefigurand nivelul paradigmatic al miscarii orbului in lume si incaperi intunecate:

de-a baba oarba
întunericul, Doamne, întunericul pe ochii larg
deschişi, care ar trebui să vadă, şi care
ar trebui să răsfrângă ceea ce este în jur, adevărat,
fals. – şi cu mâinile întinse. beznă.
adică nimic. mergând cu mâinile întinse
într-un gol, unde nu există mişcare. – doar că
să-ţi laşi bezna aceasta pe faţă – nimicul
aşteptând, veşted, în jur – şi mergi.
fără să mergi, fără să mergi – un timp care nu mai e timp.
şi la urmă, cineva aprinde lumina. a fost numai o glumă.
în jurul tău sunt obiectele la fel de adevărate,
şi ochii văd acum – şi mâinile, le-ai putea
întinde, să atingi unul sau altul din lucrurile
din jurul tău.

Poemul ivanescian este o invitatie subtila si usor autoironizanta salvand lirismul de lamentatie ieftina si de rostire simplista. Constructia lirica propune un mers continuu, delicat, mereu la persoana a II-a singular si dedublat de persoana eu-lui ca martor si initiator discret. Poetul te converteste intr-un univers in care mersul trebuie sa fie identic cu cel al unei feline. Ivanescu asemenea lui Hemingway este un mare iubitor al pisicilor.
Constructia textuala, o curgere domoala – iar prezenta elementelor conjunctionale contribuie la coerenta poetica si tonala.
Noaptea si iarna sunt componentele nivelului temporal pe care personajele v innopteanu sau mopete le contempleaza de dincolo de geamurile impanzite de stelute de gheata, unde pisicile se solidarizeaza cu fiinta umana ca intr-un sir de benzi hieroglifice egiptene:

v innopteanuse plimba de mana cu un animal ciudat-
e un pisi caine, care pe campul heraldic
se exprima prin laba ridicata spre cerul baltic
si prin gestul cozii inaltate intr-un intortocheat
tirbuson. lui v innopteanu ii place
sa umble cu pisicainele lui-pe nume benone-
si uneori sa-l si fluiere-caci pisicainele este afone
si trebuie de mic deprins cu modulatiile. ii face
placere si pisicainelui sa-si simta laba lui baltica
stransa in mana puternica a lui v innopteanu
si sa mearga cu el in cate o plimbare heraldica.
(de fapt,pe blazoanele cu litere gotice,runde,
si campuri de azur si cu flori pe care v innopteanu le ia nu
le ia in serios-pisicainele nici n-are unde se-ascunde)
animale heraldice

Daca Sibiul in poezia cerchistilor ramane un burg de ev mediu, in creatia lui Mircea Ivanescu orasul se construieste intr-un baroc cu inflexiuni anglofone, americanizant.
Poetul insusi este un exilat in Sibiu, parasind capitala ca loc al tineretii sale. Landele cu vant si senzatia cautatorului Lumii Noi, a unui imigrant sosit intr-o tara straina converg cu dorul de Bucurestiul de altadata, de un frate decedat tragic; si in ultimii ani, cu pierderea sotiei ca zeita permenenta in viata si in poezie. Poetul se depersonalizeaza si reda o tristete contemplata si estompata cu greu.
Nu vrea sa vorbeasca despre evenimentele si trecutul sau, dar prin cateva elemente, vorbe banale reiterate in limbaj poetic, tradeaza singuratatea si orbului-mag blagian repus pe o scena citadina si grava .
Mi-ar fi placut sa fim acum, alaturi in New York sau in Boston sa ne cinstim ca pe vremuri in restaurantul Bufnita din Sibiu, local favorit al poetului. Sunt intristat ca nu a reusit sa viziteze America lui Faulkner sau al lui Scott Fitzgerald pe care i-a transpus in limba romana.
Nu de mult l-am telefonat si mi-a marturisit ca nu mai vede. Nu parea nicidecum speriat, nici indurerat. Parea mai degraba nemultumit ca si cum ar fi pierdut un tren al carui nume voia sa mi-l spuna… Dar o forta dinauntrul fiintei sale si al poemelor sale evita sa vorbeasca de ceea ce traieste el cu adevarat: neputinta de a citi si intunericul borgesian m-au convins sa cred ca intr-un poem al poetului Andrei Ileni dedicat lui Mircea Ivanescu, ca va supravietui asemenea pisicii cu nenumarate vieti.
Creatia sa il enumera printre nemuritori .
Tot in dialogul meu telefonic ne-am amintit de un episod trait intr-o berarie din periferia Sibiului. Absorbit de lecturile sale si niciodata privind in jur, starnea intrebari si comentarii care mai de care mai ciudate. Un anume Puiu, un fante de cartier de jos si bataus inrait il apostrofeaza pe Mircea Ivanescu: “Bai, tizule, tu citesti cartile alea sau tragi cu urechea la ce vorbim noi, ha?”
Poetul parca trezit din vis i-a raspuns cu seninatate: “Desigur, Domnule, le citesc si daca vrei si Dumneata sa citesti iti ofer o carte..”
Acel tip Puiu l-a cinstit pe poet cu o vodca mare asigurandu-l de protectia sa in birt si in cartier. Sunt convins ca nu stia, nu va sti niciodata cine este Mircea Ivanescu.
Mi-a relatat ca un prieten apropiat ii citeste ziarul si ca nu se simte abandonat. Mi-a venit imediat ideea ca la viitoarea vizita la Sibiu un cd player cu carti formatate electronic ar reprezenta un cadou ideal menit sa-i aline singuratatea.
Pentru multi poeti mai tineri Mircea Ivanescu ramane un indrumator si un prieten permanent, exemplul corabierului cu ochii biciuti de sarea marii ce continua sa navigheze si sa nu renunte la cantul sirenelor vanturandu-se printre stanci si valuri.
Durerea orfica, aproape rilkeeana, intr-o rostire retinuta, discreta si usor confesionala dispune iubirea unica, neconditionata fata de Stela cea careia i-au fost dedicate toate volumele. Tonul elegiac din poemul singuratate surprinde spiritul exilatului fidel unicei zeite, sotie si muza:

nu poţi s-o iubeşti chiar de fiecare dată
când îţi ridici ochii şi o vezi trecând pe landa cu vânt
de iarnă, (chiar dacă ştii că ea ştie că de la fereastra arcată
o pândeşti – dacă ţi-aminteşti când şi când

să ridici ochii – ), de cele mai multe ori
o recunoşti doar constaţi că o ştii mult prea bine ,
că e inutil să mai încerci. – alte ori,
e drept, îţi apare o femeie străină cu mâinile fine

când i le vezi, trecându-şi-le prin păr şi crezi
c-ai putea sta la picioarele ei, doar rar ridicându-ţi privirea
spre faţa ei aplecată pe care ai să vezi

cum se resfrânge lumina bolnăvicioasă de afară, şi ea
chiar să creadă că eşti real. – şi afară să ningă cu mulţi
fulgi funebri, şi tu să îi vorbeşti, fără să te mai asculţi.


14 ianuarie 2008


Mircea Ivanescu - Vorbe, vorbe, vorbe...

trebuie alese vorbele cu grija,
vorbele lasa urme -- îti amintesti
mai târziu de ele -- asa cum si pasii ramân în zapada,
trebuie alese vorbele(însa e uneori atât de usor
sa stii sa asezi vorbele unele lânga altele
sa însemne ceva -- ceva ce nu se mai aseaza
deloc exact peste ce stii tu cu adevarat
ca e în tine -- ca simti.
oricine poate sa faca vorbe unele dupa altele --
oricine poate sa vorbeasca -- nu asta
e principalul -- ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care sa nu spuna prea mult.)
si pe urma, fiecare din vorbele acestea
ca niste urme în zapada...

Material descarcat de pe site-ul http://www.versuri-si-creatii.ro


______________________________


Octavian Hoandrea: Ultimul "semn" al lui Mircea Ivanescu

http://www.ziuadecj.ro/editorial/ultimul-semn-al-lui-mircea-ivanescu--70778.html

Editorial
Ultimul “semn” al lui Mircea Ivănescu
de Octavian Hoandra, 21 iulie 2011, 23:14
c
Fac parte dintre cei ce nu cred în lucruri şi fapte care sunt “întâmplătoare”.
Sunt convins că nici un fapt de pe lumea asta, nici o situaţie din viaţa noastră nu ne pică de undeva fără un rost.


Nu noi suntem "întâmplaţi" de anumite situaţii, ci, mai degrabă, noi le "întâmplăm". Putinţa noastră de a descifra şi de a modifica, atât cât ne este dat, rezultatele acestor "întâmplări" depinde sigur numai de noi. Mircea Eliade vorbeşte despre aceste "calităţi" undeva, ca istoric al religiilor. Diferenţa între oameni, una fundamentală, este de a putea sau nu să descifreze la timp "semnele" unei aşa-zise "întâmplări". Să anticipeze sau nu semnele divinităţii. Dacă suntem în stare, dacă ne pregătim pentru aceasta, vom avea "cheia" de a influenţa în bine propriul destin. Nu e nimic mistic ori vrăjitoresc în asta. E doar relevarea unei calităţi care, de multe ori, te poate salva. Deunăzi, o femeie pe care o admir îmi spunea la telefon, cu mâhnire, că a pierdut chiar inelul de "fiancée" pe care i-l oferise iubitul ei cu câtva timp în urmă. Pentru mine, i-am spus, ăsta este un semn. Un semn că se întâmplă ceva în relaţia ei. Că de undeva, din partea unuia sau a celuilalt, consistenţa sentimentului care îi uneşte se deteriorează. Am atenţionat-o deoarece, cunoscându-i pe amândoi, am considerat că interpretarea mea îi va ajuta să nu se piardă.

I-am sugerat un exerciţiu pe care, deşi simplu în aparenţă, îl fac totuşi atât de puţini oameni, şi anume să încerce, gândindu-se la perioada recentă, să se pună efectiv în pielea celuilalt. Să se străduiască să simtă lucrul pe care "celălalt" l-ar fi putut simţi ca răspuns interior la gesturile ei. Şi, poate că făcând asta, va descoperi ce anume poate însemna pierderea inelului de logodnă, cu alte cuvinte, cheia "întâmplării" cu pierderea bijuteriei.
M-am gândit că această dispariţie a unui inel menit să unească este, în fapt, un semnal că fără o astfel de reevaluare totul se poate nărui. Dispariţia (şi nu pierderea!) aceasta poate fi chiar semnul că este iminent să se schimbe ceva sau că totul se poate termina.
Revenind..., în editorialul meu de ieri ("Un hacker român îndrăgind vânătoarea...") îl aminteam în final pe marele poet şi traducător Mircea Ivănescu. Spuneam, în câteva rânduri scrise pe fugă, despre prietenia mea cu el, despre generozitatea şi "imensitatea" personalităţii sale artistice.

Apoi, toată seara, nu m-am putut elibera de imaginea lui. Mi-am evocat cu nostalgie aproape vizitele zilnice, de unul singur sau împreună cu prieteni comuni, acasă la el, în cartierul Vasile Aaron din Sibiu. Era o oază binecuvântată. Ne simţeam bine acolo. Chicoteam cu doamna Stela, soţia sa (care citea romane poliţiste, fumând "carpaţi" tot timpul şi fiind imobilizată la pat), ne jucam cu pisicile lui, vorbeam cu el despre cărţi. Ne dădea cu drag cărţi de citit. Citeam noi înşine textele noastre pe care atunci le credeam geniale. Dl Ivănescu tocmai tradusese "Ulysses" al lui Joyce şi se pregătea să înceapă "Omul fără însuşiri" al lui Musil. Dar găsea tot timpul din lume pentru noi. Câţiva ştiam chiar unde era cheia de la intrare, agăţată într-un cui, după stâlpul porţii. Am învăţat multe de la acest om minunat. Am învăţat să iubesc poezia. Am învăţat să simt viaţa ca şi cum aceasta s-ar "întâmpla" într-o poezie. Că lucrurile importante ale vieţii, dacă nu le simţi şi nu le descrii în ritmurile poeziei, îşi pierd strălucirea. Dar cel mai important lucru pe care Mircea Ivănescu m-a învăţat să-l asum (în afară de o cultură solidă) a fost aşa-zisul "exerciţiu al căutării generoase". Am învăţat de la Domnia Sa că există oameni care strălucesc, dar că strălucirea aceea nu se vede şi că nu oricine poate s-o vadă. Că, de cele mai multe ori, nici ei înşişi nu-şi văd propria strălucire. Or, prin tot ceea ce făcea cu noi şi pentru noi, ne-a învăţat, pe toţi cei pe care ne considera apropiaţi, că trebuie să ne oprim asupra acestor oameni şi să le dăm din timpul nostru. Din cărţile şi din viaţa noastră.

Fiindcă numai aşa putem să le arătăm că avem încredere în ei. Lui "Me-iul", după cum îi spuneau prietenii, îi plăceau oamenii. Adeseori ne întâlneam la o vodcă ieftină într-un restaurant jalnic, de categoria a treia, unde beau de obicei căruţaşii, ţiganii şi borfaşii Sibiului, la Călugărul, aproape de biserica Ursulinelor... Nu pot fi mulţi oamenii aceştia... Dar tocmai de asta nu trebuie să-ţi cruţi timpul de a-i căuta. Cu siguranţă că aceasta este marea lecţie de viaţă pe care am primit-o de la toţi aceşti titani ai culturii române lângă care am fost îngăduit ca prieten: mai întâi au fost, la Sibiu, Mircea Ivănescu şi Ştefan
M. Gabrian. Apoi, la Cluj, Mircea Zaciu şi Adrian Marino. Dar nu vreau să vă plictisesc cu amănuntele propriei biografii. Ci să înţeleg, scriind, ce anume voia să-mi transmită alaltăieri seară, până noaptea târziu, Mircea Ivănescu. M-am gândit atunci, folosindu-i numele şi citând din el în editorialul de ieri, că trebuie neapărat să mă duc, cu o echipă de la Realitatea TV, să facem un interviu. Mi-am spus "săptămâna asta neapărat o să fac acest interviu!" de nenumărate ori până atunci şi, din motive pe care acum îmi este ruşine să le evoc, n-am făcut-o niciodată.

De nenumărate ori am hotărât, împreună cu prietenii mei din Sibiu, să-l mai vizităm pe Marele Poet, care începuse să nu mai iasă din casă. Întotdeauna am fost în criză de timp şi n-am reuşit nici asta. Întotdeauna mi-am alungat gândul că într-o zi "Me-i" o să plece. Poate că "vizitându-mă" şi stând cu mine, răspândit în toate gândurile mele de seară, alaltăieri, Mircea Ivănescu a vrut să-mi spună, aşa cum făcea, cu vocea stinsă şi domoală, că regretă şi el faptul că nu l-am vizitat de atâta vreme. Un ultim semn de regret. Sunt mai mult ca sigur că asta a fost. De aceea a venit să "stea" cu mine alaltăieri seară. Fiindcă ieri a plecat din Lumea asta să li se alăture "dincolo" lui Zaciu şi Marino şi atâtor oameni minunaţi care ne-au făcut pe unii "Oameni" şi care nu mai sunt printre noi... Dar, din nefericire, n-am înţeles "semnul" lui. Sau, dacă l-am înţeles, acum este, oricum, prea târziu...



_________________________


Viorel Muresan: Interviu Transfinit

http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=371&Itemid=47



___________________________


REVISTA ECHINOX
(1983)

Interviu cu Mircea Ivanescu -- Poezia majora isi creeaza propria ei semnificatie


http://revistaechinox.ro/2011/02/1987-interviu-mircea-ivanescu-%E2%80%9Cpoezia-majora-isi-creeaza-propria-ei-semnificatie%E2%80%9D-goldmine/


___________________________


Revista Cultura : Mircea Ivanescu 80. 4x Mircea Ivanescu
http://revistacultura.ro/nou/2011/03/mircea-ivanescu-80/


___________________________




__________________________


Mihai Posada :Aniversarea Literara " Mircea Ivanescu -80" a avut totusi loc

http://www.tribuna.ro/stiri/cultura/ani ... 66156.html



__________________________



Razvan Pop: Mircea Ivanescu -10-mari-sibieni

http://www.razvanpop.ro/blog/2010/07/08 ... i-sibieni/

___________________________


Florin Predescu: In Memoriam Mircea Ivanescu

http://www.acum.tv/articol/35579/

____________________________


Liviu Antonesei: Mircea Ivanescu a plecat dintre noi
http://antonesei.timpul.ro/2011/07/22/mircea-ivanescu-a-plecat-dintre-noi/

___________________________



Dorin Tudoran: ar trebui ca cineva sa fie mircea ivanescu pentru a discuta totul despre mircea ivanescu

http://www.dorintudoran.com/2011/07/22/ar-trebui-ca-cineva-sa-fie-mircea-ivanescu-pentru-a-discuta-totul-despre-mircea-ivanescu/

____________________________




Mihai Posada: La despartirea de Mircea Ivanescu

http://vetiver.weblog.ro/2011/07/25/mihai-posada-la-despartirea-de-mircea-ivanescu/


Şi a fost sâmbătă, 24 Cuptor 2011. Au foşnit flori pe pământ, în cununi grave şi în mâinile oamenilor, păsări au zburătăcit înfiorate prin crengile zarzărilor cu sâmbur amar.

A fost o zi cu soare şi fluturi, între zilele cu ploi repezi de vară, încât putem spune, după o vorbă din bătrâni, că celui ce pleca atunci dintre noi, către Doamna şi soţia care îl aştepta în Cer, nu i-a fost cu părere de rău să ne părăsească. El pleca – orb ca Homer, ca Borges, ca Stela Ivănescu – desigur către marii maeştri ai cuvântului scris, şi citit, şi tradus viaţa toată – colegi ai săi de Literatură a Lumii de-acum înainte, cărora li se adaugă acum în pace deplină şi laudă netulburată. Furnicile cărora Poetul nu le călca niciodată drumeagul lor ce traversa mereu poteca dinspre poartă spre casa lui din strada Vasile Aaron, Nr. 3, din Sibiu, s-au ascuns speriate: protectorul lor nu le mai putea proteja. Paşii celor veniţi din toate zările să îşi ia adio de la Mircea Ivănescu au acoperit totul în preajmă: odaia poetului, încăperile casei, curtea, iarba grădinii unde doi preoţi şi trei diaconi au oficiat slujba ortodoxă de despărţire a sufletului de cele lumeşti. Au venit la Sibiu, ca să-l conducă pe M.I. pe ultimul drum pământesc, poeţi din toată Ţara, în frunte cu Ioan Moldovan şi Ion Mureşan, sau Leo Butnaru de la Chişinău; istorici şi critici literari, cu Mircea Tomuş, Al. Cistelecan şi Mircea Braga, actorii lui Const. Chiriac, şi directorul cotidianului TRIBUNA din Sibiu, Mircea Biţu, prieteni de suflet şi apropiaţi. Căci Poetul nu mai avea rude de sânge în lume, dar mulţimea adunată era poate mai numeroasă aşa, formată din urmaşii de gând şi simţire, de expresie artistică, urmaşii de şcoală literară ai lui M. Ivănescu. Au vorbit la despărţire, între alţii: preotul-poet Călin Sămărghiţan, apoi directorul revistei EUPHORION, Dumitru Chioaru şi Radu Vancu de la TRANSILVANIA – cu toţii, în felurite forme, descendenţi literari ai Maestrului de la Sibiu.

Domnul să-l aibă în paza Dreptei Sale pe Mircea Ivănescu, iar urmaşii lui literari, mereu de acum înainte-le!
Mihai POSADA

Tribuna, cotidian independent, Sibiu, an. CXXVII, 2011, Nr. 6224, luni, 25 iulie, p. 3 .


__________________________

Artgothica --Sibiul literar si artistic

ARTGOTHICA-Premiile "Mircea Ivanescu" pentru poezie, din 2012 la Sibiu

http://artgothica.wordpress.com/2011/07/25/premiile-mircea-ivanescu-pentru-poezie-din-2012-la-sibiu/


____________________________




Dan Danila: Poem dedicat lui Mircea Ivanescu

http://vetiver.weblog.ro/2011/07/24/dan-danila-poem-dedicat-lui-mircea-ivanescu/

Poem de Dan Danila (originar din Sibiu, autor al recentului volum de poesie ”ATLANTIDA exista”, Editura Limes, Cluj-Napoca: 2011) compus in localitatea Leonberg, Germania, in ziua plecarii dintre noi a celui care a fost poetul si traducatorul MIRCEA IVANESCU (Bucuresti, 26 Martie 1931 – Sibiu, 21 Iulie 2011)

(wiki.ro: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_D%C4%83nil%C4%83
pagina proprie: http://www.dan-danila.de/ )


Poetul

Mulţi ani a avut o cameră doar a lui

pentru durere, deci să nu-l invidiaţi.

Prima dată a plecat femeia măruntă

cu o carte strânsă între degete, apoi

pisicile, apoi treptat lumina ochilor

ca un peisaj cu prieteni la fereastră.

Au rămas poeziile, fantomele mute

cu care şoptea mereu despre mopete

înnopteanu şi cuţitul de argint, prima

zăpadă sau razele aproape materiale

care îţi prelungesc orice gesturi când

încerci să îţi aminteşti cum erau toate

când mai erau. Prin lentilele groase,

refluxul de neoprit al luminii înspre

locul acela în care toţi ne întoarcem.

Eu, doar o siluetă în fotoliul străvechi

sunt încă acolo, aştept cuvintele de

îmbărbătare că totul va fi bine, mereu.


21.07.2011



_________________________



Alte Voci, alte Incaperi (sau invers, CUM VA PLACE)
(aici vorbeste Seniorul)

-Pisicile sunt animale foarte inteligente si independente. Indiferent ce faceti, nu veti reusi nici-o data sa va subordonati o pisica.
-Vinde-mi, D'le, BIBLIOTECA..si asa dumitale nu-ti mai foloseste.

-De ce ma bati, Domnule? Nu ti-am facut nimic...
-M-ai injurat...de ce ma injuri, domnule? ..
-Pe mine nu ma iubeste nimeni...
-Pe ce te bazezi?!...

________________

Mircea Ivanescu in memoriam

http://fondane.net/2011/07/22/mircea-ivanescu-mopete/

Image

_______________________________




ORIGINAL

TEXTE & TEXTÚRI

http://agonia.ro/index.php/author/0003508/type/poetry/Poezie
_____________________________


Hermeneutica:
EL spune CUM - EI spun cum EL spune CUM




Adunate

Georg Schoenpflug von Gambsenberg
Cred ce a vazut orbul Homeros, nu ce scriu oftalmologii despre el

-
Attachments
f3dd83d400_Mircea Ivanescu si Mihai Sora la Sibiu 1985.jpg
f3dd83d400_Mircea Ivanescu si Mihai Sora la Sibiu 1985.jpg (5.13 KiB) Viewed 10492 times
Last edited by Retras la cerere on 29.07.2011 12:32, edited 8 times in total.

Posts: 2048
Joined: 24.10.2006 14:53
PostPosted: 29.07.2011 07:59
2.

1. Posting-ul 1. a fost redactat si refacut de cateva ori...

2. Cei ce l-au citit intr-una din variante vor gasi poate, daca vor citi atent, alt ansamblu integral si alte sensuri. Structura, ansamblul, sintaxa acestui posting sunt in sine purtatoare de continut semantic. Toate curg catre:
ORIGINAL Texte &Textúri si
Hermeneutica.

3. USR Sibiu (Uniunea Scriitorilor din Romania- Filiala Sibiu) a transmis lumii mesajul de adio Mircea Ivanescu.

4. Dar ma surprinde si deranjeaza neplacut lipsa de elementara politete a Uniunii Scriitorilor din Romania, Filiala Bucuresti, de unde provine poetul de doua ori propus pentru premiul Nobel Literatura...nici pana in ziua de astazi, in ciuda atentionarilor introduse drept COMMENTs in pagina ei proprie, atentionari clare si fara echivoc din partea SIBIENILOR ( http://www.agentiadecarte.ro/2011/07/usr-nu-se-afla-nici-in-criza-nici-in-vrie/ )
deci nici pana in ziua de astazi USR Filiala Bucuresti si USR in genere si cu amanuntu' nu au binevoit sa transmita un mesaj de adio MIRCEA IVANESCU...

5. merita sa faci parte dintr-o ORGANIZATIE care nici macar Marea Plecare a ta nu o consemneaza?

6. Continuarea acestui posting o vor face, sper, si ALTII, fie ei membri ai FORUM-ului sau nu, eventual loggati numai pentru aceasta.

7. Orice contributii in ceea ce priveste Fenomenul Cultural Mircea Ivanescu, sau IMPRESII PERSONALE, fie si numai transcrierea unor citate preferate din Mircea Ivanescu (...ce-mi place cel mai mult) sunt binevenite aici , in FORUM-ul CULTURII Sibiene...pardon, UNIVERSALE...

8. OMAGIUL MIRCEA IVANESCU este si ramane CONTINUU.
______________________________________________________________________________________________________


lumea in genere ignora relatia lui cu Virgil Nemoianu, factorul-de-transfer al esteticii informationale in zona extra-carpatina
http://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil_Nemoianu
Virgil Nemoianu publicatii:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil_Nemoianu#.C3.8En_Rom.C3.A2nia_.28lucr.C4.83ri_scrise_.C3.AEn_limba_rom.C3.A2n.C4.83.29, din care subliniem Structuralismul
si mai ales, poate nemijlocit, poate prin Virgil Nemoianu cunoaste Estetica, informatie programare (antologator E.V.Masek: http://www.crispedia.ro/Victor_Ernest_Masek ), Bucuresti 1972, un volum esential pentru introducerea in limba romana a conceptului de teoria generativa a textului...


si nici nu cunoaste BIBLIOTECA MIRCEA IVANESCU...de fapt EL era fascinat de urmatoarele texte...

Recomandari bibliografice pentru Analiza TEXT & TEXTÚRA:

Ludwig Wittgenstein: Tractatus Logico-Philosophicus
http://de.wikipedia.org/wiki/Tractatus_Logico_Philosophicus
http://en.wikipedia.org/wiki/Tractatus_Logico_Philosophicus

Image

_________________________________________________________________________________________________

Max Bense
http://de.wikipedia.org/wiki/Max_Bense
http://en.wikipedia.org/wiki/Max_Bense

in special :
Einführung in die informationstheoretische Ästhetik. Grundlegung und Anwendung in der Textheorie. Rowohlt, Reinbeck 1969
__________________________________________________________________________________________________
Noam Chomsky
http://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky

din bibliografia:
http://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky_bibliography

in special:

Syntactic Structures. The Hague Mouton 1957
http://en.wikipedia.org/wiki/Syntactic_Structures

pe care Mircea Ivanescu o cunostea si din cartea de popularizare aparuta ceva mai tarziu a lui John Lyons (avea traducererea franceza gasita in Anticariatul din Sibiu)


Aspects of the Theory of Syntax. The MIT Press 1965

Language and Mind. 1968

Studies of semantics in Generative Grammar.1972
o puteti citi online aproape complet:
http://books.google.com/books?id=E75lKtZ76rgC&printsec=frontcover&hl=de&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false
_______________________________________________________________________________________

Si, fara indoiala (se poate citi online , vide LINK)
Marshall McLuhan: The Gutenberg Galaxy
http://en.wikipedia.org/wiki/Gutenberg_Galaxy


Image






Dupa aceea vom mai putea vorbi oarecum despre TEXT & TEXTÚRA la Mircea Ivanescu




Georg Schoenpflug von Gambsenberg
Attachments

Posts: 2048
Joined: 24.10.2006 14:53
PostPosted: 24.10.2011 19:57
3.

Viata Romaneasca Nr. 9-11/2011

In memoriam Mircea Ivanescu


Al. Cistelecan si Florin Caragiu


http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=17252

Si aici dau prin Copy-Paste tot textul, sa nu dispara cumva de pe server:


Viaţa Românească, Nr. 9-10 / 2011


In memoriam Mircea Ivănescu

Al. Cistelecan si Florin Caragiu



Al. Cistelecan - RECVIEM PENTRU MIRCEA IVĂNESCU

Ar putea fi lucru admirabil discreţia cu care pleacă dintre noi poeţii. Şi mai ales marii poeţi. Admirabil măcar prin contrast faţă de spectacolul de jale mediatică exhibată cu prilejul altor – şi ele triste – plecări. Dacă ne-am lua după doliul mediatic¸ numai media men mor – ceilalţi doar se furişează din lumea asta în cealaltă, fără să bage nimeni de seamă. De fapt, această discriminare de tratament îndoliat e un lucru relevant – şi el – pentru confuzia de valori de care, culmea!, toată lumea se plînge cu gura plină. A murit, acum cîtva timp, unul dintre cei mai mari poeţi ai literaturii noastre – ai literaturii noastre din toate timpurile; unul dintre cei zece-douăzeci de poeţi care definesc poezia română şi care i-au determinat radical cursul: Mircea Ivănescu. N-am văzut mare jale, ba aproape că n-am văzut nici măcar o ştire. Mi-am adus aminte ce rîuri de jale au inundat ecranele la moartea – şi ea recentă – a lui Adrian Păunescu. Nu pun la îndoială autenticitatea acestei suferinţe de ecran şi justeţea plînsetelor mediatice. E spre cinstea celor care întreţin memoria lui Adrian Păunescu. Mă gîndesc doar că în istoria poeziei noastre Adrian Păunescu va păstra (deşi nu ştiu cîtă vreme) doar locul unei promisiuni de talent revărsată într-un potop de retorism, pe cînd Mircea Ivănescu a intrat – şi va rămîne – în chimia cea mai intimă a poeziei noastre. Nu se mai poate – şi nu se mai poate de multă vreme – scrie poezie fără particule ivănesciene. De prin anii ’80 – şi tot mai accentuat cu vremea – Mircea Ivănescu a fost poetul prezent în toţi ceilalţi poeţi. În măsuri diferite, desigur, dar inevitabil. El a dat unul dintre tonurile fundamentale ale poeziei noastre şi a instaurat unul dintre ritualurile ei structurale. Dispariţia lui nu e mai puţin dureroasă decît a lui Arghezi sau Blaga. Cam aşa, în orice caz, ar fi trebuit simţită. Trist cu adevărat nu e că instituţiile media n-au făcut mare jale la moartea lui; nici nu s-ar fi potrivit cu firea şi cu viaţa poetului; cu atît mai puţin cu spiritul poeziei sale. Trist iremediabil e însă că, probabil, nici n-au auzit de el.
A fost destulă lume la înmormîntarea sa; în primul rînd scriitorii sibieni, tineri şi vîrstnici, pentru care Mircea Ivănescu a fost mult mai mult decît un Poet; au fost şi poeţi din alte oraşe, veniţi – doar cîţiva, ce-i drept – dintr-o tabără de creaţie ce se desfăşura la Cisnădioara; au fost şi alţi oameni: profesori, studenţi. Un număr la limita decenţei. N-am văzut oficialităţi, de nici un fel, nici măcar prin suplinitori. Poate nici nu se cuvenea, la discreţia cu care a trăit – şi a suferit în ultimii ani – poetul. Autorităţile şi l-ar putea aminti altfel, l-ar putea cinsti altfel: tranformîndu-i căsuţa într-o casă memorială, într-un centru de poezie care să-i poarte numele. Căsuţa aceea nu poate rămîne pustie, nu poate rămîne uitată, nu poate rămîne ignorată; ea a fost casa unuia dintre marii noştri poeţi şi – cu siguranţă – casa celui mai mare traducător pe care l-am avut. Sînt convins că scriitorii sibieni n-o vor lăsa uitării, dar Sibiul trebuie să şi-o treacă pe stemă. Pentru că Mircea Ivănescu a fost, după Cercul literar, al doilea simbol literar al oraşului; nu doar un poet la care s-au făcut multe pelerinaje discrete, ci simbolul marginalizat al poeziei – sau al poeziei marginalizate.

*

Bibliografia traducerilor realizate de Mircea Ivănescu ar putea satisface norma oricărui institut de traduceri. Ea e impresionantă în toate modurile: cantitativ mai întîi, căci Mircea Ivănescu a tradus cît pentru mai multe vieţi; apoi prin numele (şi operele, unele putînd fi considerate intraductibile) traduse: Faulkner, Kafka, Musil, Joyce, Scott Fitzgerald, Truman Capote, Rilke, Nietzsche, Hannah Arendt, Denis de Rougemont, Kierkegaard, Susan Sontag, Hermann Broch ş.a. – o întreagă bibliotecă a modernităţii, un fel de bibliotecă esenţială a ei; nu mai puţin prin calitatea acestor traduceri; căci traducerile lui Mircea Ivănescu au atîta naturaleţe încît operele traduse de el par scrise direct în româneşte. Chiar şi cine nu i-a citit poezia şi-a făcut cultura (măcar în secţiunea ei modernă) prin mijlocirea lui. Într-un fel sau altul, Mircea Ivănescu e prezent în toate casele. Nu există raft de bibliotecă pe care el să nu se afle.

*

Desigur, de pe majoritatea lipseşte ca poet. Notorietatea lui n-a bătut niciodată pe o rază mai mare decît cercul celor iniţiaţi, al literaţilor în genere. Chiar şi în vremurile mai bune pentru poezie, cînd audienţa ei era mai semnificativă, tirajele cărţilor sale erau spre minim (de regulă, 750 de exemplare). În vremurile mai rele, tirajele erau, fireşte, şi mai confidenţiale, deşi Mircea Ivănescu era deja ceea ce se numeşte un „autor canonic” (măcar la nivel universitar). Nici antologiile nu cred să fi atins cifre mai respectabile. Deşi a determinat toată poezia română de după ’80, Mircea Ivănescu a rămas un poet al poeţilor, nu al cititorilor.
Chiar de la debutul din ’68 a fost un ex-centric, de nu de-a binelea un marginal (cu tot respectul critic). Formula lui narativă, sporovăitoare şi narcotică, mergea premeditat şi metodic împotriva main-stream-ului; nu doar împotriva celui din poezia română (a momentului ’60), ci şi împotriva celui al modernităţii şi poeticilor sale purgative în general. Deşi nu erau semne vădite de asumare (oricum nu directă, ci doar foarte prelucrată), Mircea Ivănescu părea de la bun început ataşat de proiectul de recuperări şi reintegrări lansat de Cercul literar de la Sibiu. Şi formula sa – din care nici baladescul nu lipseşte, deşi procesat în anamorfoze aproape irecognoscibile – miza pe recuperarea funcţiei epice a poeziei şi pe reintegrarea scenei dramatice în lirism. Poezie care deapănă amintiri, poezie care evocă, poezie care povesteşte, poezia lui Mircea Ivănescu e o continuă construcţie de scene (mute), de momente existenţiale ce se surpă instantaneu, pe măsură chiar ce se edifică. Scrisul lui pare de o fragilitate absolută, traducere pură a fragilităţii vieţii. Nucleul lui e un şir de absenţe iar ritualitatea lui e una evocativă şi invocativă. Mircea Ivănescu a încercat, într-un şir epopeic de versuri, poeme, poesii, să exorcizeze o absenţă, s-o convoace şi s-o întoarcă la prezenţă. De fiecare dată el inaugurează prezenţa unei absenţe şi face din fascinaţia acestei absenţe substanţa unei reverii infinite a memoriei. Ritualul acestei instaurări e o continuă ratare, aşa încît fiecare poezie o ia de la capăt, de la alt detaliu, de la altă nuanţă meteorologică – interioară şi exterioară. Subterfugiile invocării constau, de regulă, într-o profuzie de amănunte cît mai concrete, într-o fugă din amănunt în amănunt, într-o aglomerare de concret care să atingă consistenţa prezenţei. Scenografia aceasta anamnetică riguroasă, cu exces de scrupul evocativ (care nu scapă nici o nuanţă a luminii sau a atmosferei, nici un gest şi nici o umbră a privirii), creează întotdeauna cadrul unei epifanii care nu se produce. Un continuu efort de a epifaniza absenţa e toată poezia lui Mircea Ivănescu.
Absenţa lui va fi, sper, o prezenţă.

Al. Cistelecan - BIBLIOGRAFIE

IVĂNESCU, Mircea, poet, traducător, eseist. Născut la 26 martie 1931, în Bucureşti, dintr-o familie de intelectuali (mama, Aurora, născută Popârlan; tatăl, Adam, inginer agronom); decedat la 21 iulie 2011, Sibiu. Studiile primare şi gimnaziale în Bucureşti. Tot aici şi liceul, la “Spiru Haret” şi “Sf. Sava” (bacalaureatul la “Spiru Haret”, în 1949, după un an de întrerupere a studiilor, din motive medicale, an în care, după propria mărturisire, a învăţat engleza de la tatăl său). Absolvent (1954) al Facultăţii de filologie (secţia franceză) din cadrul Universităţii Bucureşti. Redactor la Agerpres (după cîteva munci pe şantier) şi la revista Lumea, şef de secţie la Editura pentru Literatură Universală, devenită Univers, şi, din nou, redactor la Lumea. În 1980 părăseşte Bucureştiul şi se stabileşte în Sibiu, ca redactor al revistei Transilvania (era redactor al revistei din 1972). A debutat cu poeme în revista Steaua, în 1958. Editorial debutează tîrziu, în 1968, cu volumul Versuri. A primit următoarele premii: Premiul Uniunii Scriitorilor (1982, pentru Poesii nouă), Premiul de poezie „Mihai Eminescu”, acordat de Academia Română (1982), premiul „Opera Omnia”, acordat de Uniunea Scriitorilor (1993), premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri (1995, pentru Robert Musil, „Omul fără însuşiri”), Premiul Naţional de poezie „Mihai Eminescu” (Botoşani, 1999). Acestora li se adaugă premii, pentru poezie sau traduceri, primite din partea Asociaţiilor de scriitori din Bucureşti şi Sibiu. A colaborat la cele mai importante reviste (cu poeme şi eseuri; cu acestea din urmă, îndeosebi în Steaua¸ în anii ’60). Eseurile sale, de înaltă probitate şi subtilitate, n-au fost încă strînse într-un volum. Ca traducător, M.I. este, probabil, cel mai important din toată cultura română. Fratele prozatorului şi dramaturgului Emil Ivănescu, a cărui sinucidere (la 22 de ani, în 1943) va lăsa urme dramatice în toată poezia lui M.I.


Opera

Versuri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968; Poesii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970; Poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970; Alte versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972; Alte poeme, Bucureşti, Editura Albatros, 1973; Poem, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973; Alte poesii, Cluj, Editura Dacia, 1976; Poesii nouă, Cluj, Editura Dacia, 1982; Poeme nouă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983; Alte poeme nouă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986; Versuri vechi, nouă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988; Poeme vechi, nouă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989; Aceleaşi versuri, Cluj, Editura Dacia, 2002.


Volume în colaborare

Mircea Ivănescu, Florin Pucă, Leonid Dimov, Amintiri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973; Mircea Ivănescu, Rodica Braga, Commentarius perpetuus (parabole), Cluj, Editura Dacia, 1986; Mircea Ivănescu, Iustin Panţa, Limitele puterii sau mituirea martorilor. Un roman rusesc, Bucureşti, Editura Litera, 1994; Mircea Ivănescu, Rodica Braga, Commentarius perpetuus 2 (parabole), Sibiu, Editura Imago, 2003.


Antologii

Other poems, other lines, Translated from the rumanian with o foreword by Ştefan Stoenescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983; Versuri, Postfaţă de Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996; Poezii, Bucureşti, Editura Vitruviu, 1997; Poesii vechi şi nouă, Prefaţă de Eugen Negrici, Bucureşti, Editura Minerva (Biblioteca pentru toţi), 1999; Poeme alese. 1966-1989, (postfaţă de Al. Cistelecan), Braşov, Editura Aula, 2003; versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi nouă, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Matei Călinescu, Iaşi, Editura Polirom, 2003; Lines poems poetry, traducere de Adam J. Sorkin şi Lidia Vianu, Plymouth University Press, 2009; Versuri alese, Antologie şi note bio-bibliografice de Ioan Radu Văcărescu, postfaţă de Al. Cistelecan, Piteşti, Editura Paralela 45, 2010.


Traduceri

Lillian Hellman, Vulpile, Traducere de Mircea Ivănescu şi Z. Florea, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1963; F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, În româneşte de Mircea Ivănescu [Prefaţă de Mircea Ivănescu], Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967 (ediţie reluată, fără prefaţă, de Editura Noua Europă, Craiova, 1991, şi de Editura Excelsior, Timişoara, 1991); idem, Blîndeţea nopţii. Roman, Traducere de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974 (ediţie reluată de: Editura Hyperion, Chişinău, 1991; Editura Polirom, Iaşi, 2001, cu o postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia); Henri Perruchot, Viaţa lui Gauguin, În româneşte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968; William Faulkner, Zgomotul şi furia, În româneşte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, 1971 (o nouă ediţie, la aceeaşi editură, în 1997, cu o postfaţă de Ştefan Stoenescu); idem, Absalom, Absalom!, În româneşte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers, 1974; idem, Sartoris, În româneşte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers, 1980; idem, Pogoară-Te, Moise, În româneşte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers, 1991; idem, Recviem pentru o călugăriţă, Traducere de Mircea Ivănescu. Postfaţă de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura Univers, 1995; idem, Sanctuar, Traducere de Mircea Ivănescu. Postfaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, Editura Univers, 1996; idem, Hoţomanii. O reminiscenţă, În româneşte de Mircea Ivănescu. Prefaţă de Mircea Mihăieş, Bucureşti, Editura Univers, 1998; idem, Steaguri în ţărînă, În româneşte de Mircea Ivănescu. Prefaţă de Mircea Mihăieş, Bucureşti, Editura Univers, 1999; idem, O parabolă, În româneşte de Mircea Ivănescu, Postfaţă de Mircea Mihăieş, Bucureşti, 2000; Truman Capote, Alte glasuri, alte încăperi, În româneşte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers, 1977; Peter Beagle, Ultima licornă, În româneşte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers, 1977; Leonard Bernstein, Cum să înţelegem muzica. Concerte pentru tineret, Traducere de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Muzicală, 1982; James Joyce, Ulise, Traducere şi note de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers, 1984; Franz Kafka, Pagini de jurnal şi corespondenţă, În româneşte de Mircea Ivănescu. Prefaţă de Alexandru Al. Şahighian, Bucureşti, Editura Univers, 1984 (Nota asupra ediţiei precizează că secţiunea Pagini epistolare a fost tradusă de Alexandru Al. Şahighian); idem, Opere complete. I-V, (I-II, 1996); III, Jurnal 1910-1923, (1998); IV, Scrisori, (1998); V, Scrisori (1999), În româneşte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers; *** Poezie americană modernă şi contemporană, Selecţie, traducere, note şi comentarii de Mircea Ivănescu. Prefaţă de Ştefan Stoenescu, Cluj, Editura Dacia, 1986; *** Trei poeţi englezi contemporani. Fleur Adcock, Alan Brownjohn, Jon Silkin, Traducere Liliana Ursu, Denisa Comănescu, Mircea Ivănescu. Cuvînt înainte Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers, 1989; Paul Heyse, Andrea Delphin. Răzbunare şi moarte la Veneţia, Traducere de Mircea Ivănescu, Craiova, Editura Realitatea, 1991; Rainer Maria Rilke, Povestiri despre Bunul Dumnezeu, Traducere de Mircea Ivănescu, Cluj, Editura Dacia, 1993; Vladimir Volkoff, Struţocămila. Roman., Traducere de Mircea Ivănescu. Ediţie îngrijită de Răzvan Bucuroiu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1993; Friedrich Nietzsche, Ecce homo, Traducere de Mircea Ivănescu, Cluj, Editura Dacia, 1994 (ediţia a II-a, 1999); idem, Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti, Traducere şi note de Mircea Ivănescu. Studiu introductiv de Vasile Muscă, Cluj, Editura Dacia, 1998; Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994 și 2006; Denis de Rougemont, Partea diavolului, Traducere de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1994; Robert Musil, Omul fără însuşiri, I-V, Traducere de Mircea Ivănescu. Prefaţă de Ion Ianoşi. Cronologie de Romaniţa Constantinescu, Bucureşti, Editura Univers, 1995; S. Kierkegaard, Şcoala creştinismului, Traducere de Mircea Ivănescu, Bucureşti, 1995; Cristoph Ransmayr, Ultima lume, Traducere de Mircea Ivănescu, Bucureşti, 1996; Eugène van Itterbeek, Ein meer van stilte – Un loc de tăcere, Ediţie bilingvă (traduceri de Mircea Ivănescu, Aurel Covaci, Ileana Marinescu, Ion Mircea, Liliana Ursu), Sibiu, 1996; Jostein Gaarder, Lumea Sofiei, în româneşte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, 1997; D. M. Thomas, Hotelul alb, în româneşte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, 1999; Hermann Broch, Somnambulii, Traducere de Mircea Ivănescu. Postfaţă de Cornel Ungureanu, Bucureşti, 2000; Susan Sontag, Împotriva interpretării, Traducere de Mircea Ivănescu. Postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Bucureşti, Editura Univers, 2000.


Prefeţe, postfeţe

Frank Norris, Caracatiţa. Roman din viaţa Californiei, În româneşte de Al. Ştefănescu-Medeleni. [Prefaţă de Mircea Ivănescu], Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1964; W. Collins, Femeia în alb, În româneşte: Constantin Vonghizas. [Postfaţă de Mircea Ivănescu], Bucureşti, Editura Albatros, 1971; Alfred Andersch, Zanzibar sau ultima raţiune. Roman, În româneşte de Alex Bidian. Prefaţă de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers, 1972; Guido Piovene, Stele reci, În româneşte de Michaela Şchiopu. Cuvînt înainte de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers, 1972; Mary W. Shelley, Frankenstein sau Prometeul modern, În româneşte de Adriana Călinescu. Postfaţă de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1973.


Referinţe critice (selectiv, în volume)

Nicolae Balotă, Labirint. Eseuri critice, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970; Ştefan Aug. Doinaş, Lampa lui Diogene, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970; Valeriu Cristea, Interpretări critice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970; idem, Domeniul criticii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1975; Ilie Constantin, Despre poeţi, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971; idem, Lecturi împreună, Bucureşti, Editura Libra, 1998; M. Niţescu, Între Scylla şi Charybda. Delimitări critice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972; idem, Poeţi contemporani. Sinteze critice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978; Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972; idem, Poeţi români de azi, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979; idem, Existenţa poeziei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986; idem, Poezie română contemporană, I, Iaşi, Editura revistei „Convorbiri literare”, 2000; Lucian Raicu, Structuri literare, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973; idem, Practica scrisului şi experienţa lecturii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978; idem, Fragmente de timp, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984; Matei Călinescu, Fragmentarium, Cluj, Editura Dacia, 1973; Mircea Tomuş, Istorie literară şi poezie, Timişoara, Editura Facla, 1974; Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974; Mihail Petroveanu, Traiectorii lirice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974; Dan Cristea, Un an de poezie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974; Al. Andriescu, Relief contemporan. Scriitori şi cărţi, Iaşi, Editura Junimea, 1974; Hristu Cândroveanu, Alfabet liric, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974; Eugen Barbu, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent. Poezia română contemporană, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975; M. Ungheanu, Arhipelag de semne, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1975; Marin Mincu, Poezie şi generaţie, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975; idem, Textualism şi autenticitate. (Eseu despre textul poetic, III), Constanţa, Editura Pontica, 1993; idem, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, Editura Pontica, 2000; Al. Piru, Poezia românească contemporană. 1950-1975, II, Generaţia mijlocie, generaţia tînără, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975; Dan Laurenţiu, Eseuri asupra stării de graţie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976; Lucian Alexiu, Ideografii lirice contemporane, Timişoara, Editura Facla, 1977; Petru Poantă, Radiografii, Cluj, Editura Dacia, 1978; Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978; Alexandru Ruja, Valori lirice actuale, Timişoara, Editura Facla, 1979; George Alboiu, Un poet printre critici, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979; Cornelia Ştefănescu, în Literatura română contemporană. I. Poezia, (coordonator Marin Bucur), Bucureşti, Editura Academiei, 1980; Ion Negoiţescu, Alte însemnări critice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980; idem, Scriitori contemporani, Cluj, Editura Dacia, 1994; Alex. Ştefănescu, Între da şi nu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982; Mircea Braga, Cînd sensul acoperă semnul, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985; Eugen Negrici, Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985; Dinu Flămând, Intimitatea textului, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985; Ion Pop, Jocul Poeziei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985; idem, Pagini transparente, Cluj, Editura Dacia, 1997; Dumitru Micu, Limbaje moderne în poezia românească de azi, Bucureşti, Editura Minerva, 1986; idem, Scurtă istorie a literaturii române. Perioada interbelică. Perioada contemporană, II, Bucureşti, Editura Iriana, 1995; idem, Literatura română în secolul al XX-lea, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000; Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987; idem, Top ten, Cluj, Editura Dacia, 2000; idem, Mircea Ivănescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Braşov, Editura Aula, 2003; Romul Munteanu, Jurnal de cărţi, IV, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988; Adrian Popescu, Spuma şi stînca, Cluj, Editura Dacia, 1991; Nicolae Oprea, Provinciile imaginare, Piteşti, Editura Calende, 1993; Marius Jucan, Fascinaţia ficţiunii sau despre retorica elipsei, Cluj, Editura Dacia, 1998; Ioan Moldovan, în Dicţionarul Scriitorilor Români, D-L, (coordonare şi revizie ştiinţifică Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998; idem, în Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), Bucureşti, Editura Albatros, 2000; Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999; Mircea A. Diaconu, Feţele poeziei. Fragmente critice, Iaşi, Editura Junimea, 1999; Constantin Abăluţă, Poezia română după proletcultism. Generaţia anilor ‘60-’70. Antologie comentată, II, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2000; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu. I, Poezia, Braşov, Editura Aula, 2001; idem, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008; Gheorghe Perian, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, M-P, III, (coordonare şi revizie ştiinţifică Ion Pop), Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001; Radu Vancu, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, Prefaţă de Al. Cistelecan, Bucureşti, Editura Vinea, 2002; Ion Bogdan Lefter, 5 poeţi, Piteşti, Editura Paralela 45, 2003; Aurel Pantea, Poeţi ai transcendenţei pline (epifanii ale indeterminatului), Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003; Roxana Sorescu, în Dicţionarul general al literaturii române, E-K, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mîine, II, Bucureşti, Editura Semne, 2009; Mircea Ivănescu ’80, volum coordonat de Al. Cistelecan, Editura Paralela 45, Piteşti, 2011.



Florin Caragiu - MIRCEA IVĂNESCU, UN ROMANTIC POSTMODERN

Mircea Ivănescu a fost receptat ca un poet atipic în spaţiul poeziei româneşti. Motivaţiile acestei cvasi-unanime aprecieri apar diverse şi nu de puţine ori contradictorii. Nu ne propunem să trecem, fie şi parţial, în revistă multitudinea de observaţii critice referitoare la singularul şi valorosul poet, recent plecat dintre noi. Totuşi, opiniile care s-au perindat de-a lungul vremii pot fi grupate în cel puţin două categorii de idei distincte, unele formulate din perspective evident opuse. Rămâne de precizat că buna intuiţie critică – întreprinsă, desigur, fără a eluda „materialitatea textului ca sistem de semne diacronic constituite” (Marin Mincu, Eseu despre textul poetic, 1989) – e cea care descoperă valenţele intermediare şi nuanţele individuale ce focalizează valoarea, dincolo de mimetismele şi agresivităţile inerente acţiunii unui grup literar după o precisă reţetă de lucru. (Nu altfel se întâmplă cu noţiunea intens circulată de postmodernism, devenită, între timp, la mulţi, un clişeu de gândire. În acest sens, postmodernismul se pretinde a fi ca o operaţie – una chiar obligatorie – de extirpare a genei metafizice, într-o mai bună selecţie naturală şi o mai strânsă adaptare a individului la un „aici” şi un „acum”, aceste produse ale receptivităţii empirice extraliterare, cum le numise Marin Mincu, care, din păcate, tind să ia locul unei judecăţi de valoare intrinsec literare.)
Influenţat de literatura americană, dar mai ales de lirica anglo-saxonă, atât de muzicală, în fond, şi, în plus, înzestrată cu „pedală de amortizare” (şi în cazul poetului nostru, „ciocănelul cu pâslă” e însuşi pantoful vrăjit al poetului, cu care el se plimbă pe a destinului agitată cumpănă, ca pe nişte game muzicale), Mircea Ivănescu a preluat acest filon din care a extras nu doar un stil, ci şi-a făurit o manieră personală de a scrie (M. Petroveanu, Traiectorii lirice, 1974).
Remarcăm o clasă de critici şi de literaţi în genere (dintre care îi menţionăm pe Al. Cistelecan, Mircea Iorgulescu, Catrinel Popa, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Liviu Antonesei, etc. – a se vedea antologia „versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi nouă”, îngrijită de Matei Călinescu, 2003) a căror concluzie apasă pe ideea că o dată cu Mircea Ivănescu s-a născut la noi postmodernismul, prin ruinarea valorilor metafizice, romantice sau moderne, ce stăteau la baza ontologiei poemului. Ruptura dintre creativitate, inspiraţie, pe de o parte, şi conştiinţa convenţiei, pe de alta, atinge un punct culminant în scrierile lui Mircea Ivănescu, crede Al. Cistelecan, văzând aici o conştiinţă clară a deşertăciunii poeziei. Lui Ion Bogdan Lefter i se pare că asistă la un discurs pe orizontală, prozaizant, non-metafizic, non-liric, specific postmodern (Să ne amintim, însă, că Marin Mincu şi-a exprimat rezerva faţă de o concepţie ce teoretizează opoziţia dintre liric şi non-liric, o idee, după el, inventată de o receptivitate empirică şi fiind un produs nefiresc al raportării – din interiorul literaturii şi într-o poziţie concluzivă – la categorii extraliterare).
Mircea Iorgulescu a remarcat – deşi în alţi termeni – impasul respectivei întreprinderi poetice, considerată fără prea multă legătură cu lirica epocii (Rondul de noapte, 1974). Ivănescu îi apare ca un poet monoton, complicat şi difuz, în mereu eşuata sa tentativă de a se explica. Rezultatul ar fi o confesiune imposibilă, dramatică şi absurdă în acelaşi timp, prin confuzia întreţinută între real şi imaginar, între ficţiune şi realitate, într-un fel fără ieşire. Cu toate că există o extraordinară abilitate a artistului în a naturaliza artificialul şi a artificializa naturalul, totuşi criticul amintit nu pare că întrevede un sens consistent al acestei operaţii. Liviu Antonesei a putut să observe, la rândul său, că acumularea detaliilor prozaice fără transcendenţă, la Ivănescu, se asociază îndeobşte cu oboseala.
Există, însă, şi o altă perspectivă critică, prin care avem acces la o nouă imagine despre Ivănescu, contrară celei precedente şi din care lipsesc trăsături precum „totala neputinţă”, „pierderea graţiei” ş.a.m.d. Alex Ştefănescu a identificat o expresie reuşită vorbind despre „pasta de cuvinte” ivănesciană (care nu începe cu începutul şi nu se sfârşeşte cu sfârşitul), care, după convingerea noastră, trădează realitatea invertită, predigerată în acest tip de emisie poetică, menită să fie servită unor degustători rafinaţi, amatori de delicii spirituale, de la Mallarmé încoace. Nicolae Manolescu, adâncind înţelesul ideii, a surprins aici o artă a manierei, un cult – nu fără fond – al eleganţei practicate de un seducător benevolent, care a fost acest personaj voit desuet, în viaţă şi în literatură, Mircea Ivănescu. Un poet serios-hilar, la care metapoeticul şi intertextualitatea apar stranii în splendoarea lor alexandrină, ni se atrage atenţia. Totodată, suntem încredinţaţi că de la Proust încoace nimeni nu a valorificat cu un vizionarism mai viguros, fulgurant şi fantasmatic, răsfrângerea lucrurilor în imagine, conchidea Nicolae Manolescu.
Desfăşurând o analiză pe fond, criticul M. Petroveanu relevase, cu precădere, rolul jucat de eros şi de muzicalitate în acest tip de ficţiune, ce-şi produce, pe această cale, propria realitate, intens memorabilă. E o lume, se spune, „posibilă în limitele unui burlesc aparte, ţinând mai mult de fantastic decât de caricatural” şi pe care, ca atare, n-o ating şi nu o pot compromite procedeele subminării. Poezia ascultă de aceeaşi lege conform căreia muzica şi dragostea convertesc negativul în pozitiv şi potenţează bucuria cu simularea suferinţei, pentru a accede, astfel, la natura infinitului. Mircea Ivănescu e un excelent simulator, pasionat de joc (multe dintre poemele sale au drept cadru o intenţie exprimată: „să facem un joc”), cu un suflet de adolescent etern, asemănându-se, în această ipostază, într-un fel, eroului lui Kundera din Viaţa e în altă parte (Humanitas, 2007), cu Jaromil. Acesta, îndrăgostit fiind, trăieşte simulând la un moment dat moartea prin statul întins pe jos în poziţia morţii, cu ochii închişi, faţa aplecată într-o parte, ca şi aruncată, maxilarele uşor dislocate din poziţia lor firească... Importanţa capitală a gestului şi a chipului ţin, fenomenologic, de această fundamentare erotică a lor, prin care trupul, luminat din interior de ochiul imaginaţiei, se mişcă cu o extraordinară flexibilitate, cu o lentoare şi cu o asemenea cadenţare a tuturor stărilor proprie viziunilor muzicale.
În acest context, lucrurile nu sunt doar topice, ci şi tropice, adică întoarse, orientate, apăsând fiinţa ca şi cu un deget persistent în acest indicibil transfer de stări. Acumularea de microdetalii poziţionate strategic de aici provine, fiind explicabilă prin ceea ce psihologii (Th. Ribot, Logica sentimentelor, 1988) au numit „imaginaţie creatoare afectivă”. Eugen Simion a intuit cu acurateţe faptul că Ivănescu cunoaşte la perfecţie tehnica sugerării prin contrariu, prin care poate preface absenţa şi minimalizarea în prezenţă şi potenţare.
O caracteristică absolută a muzicii este că ea poate da direct formă sentimentelor. Muzica inventează sentimente pentru a întemeia imaginile. Porneşte adică dinspre interior spre exterior, dând formă lumii din lăuntru în afară. Modurile muzicii sunt modurile participării umane prin care se constituie calitativ existenţa. În muzică, lume şi sine sunt date ca o unitate de reacţie. Sistemul se mişcă cu ambele componente, fiinţă şi lume simultan. Aceasta e cu atât mai posibil, cu cât nu pornim de la o imagine exterioară dată. Prin acest filtru muzical, se constituie lirismul de fond în cazul lui Mircea Ivănescu. Prozaicul nu se opune poeticului, dimpotrivă, „el îndeplineşte funcţiuni pozitive, ţinând locul ritualului poetic, vreau să spun al elementului de identitate, de repetiţie şi de invocare caracteristic esenţei lirismului, indiferent de veşmântul său tradiţional sau modern. Ba, în discursul acesta rămuros, digresiv, aparent dezbinat, ca o urzeală cu fire multe, dar rare, se pot discerne lait-motive şi chiar muzică, o incantaţie curioasă, produsă de respiraţia lentă, şerpuită, a frazei” (M. Petroveanu).
Chiar în acest punct, Ivănescu, bacovian prin reflexivitate, mai precis prin poziţia simultană de observat şi observator (Marin Mincu), se desparte de Bacovia. Bacovia fragmentează, stenografiază, simplifică, exprimă astfel suferinţa unei veritabile melancolii morbide, cu poză rigidă, şi care înaintează inexorabil către un soi de afazie, cu estomparea percepţiei şi a limbajului. „Mutismul bacovian e aproape opusul dis-laliei, a limbii încurcate a îndrăgostitului, la care raportul dintre excitaţie şi inhibiţie se schimbă faţă de psihologia ordinară. «Gura legată» a celui ce iubeşte denotă un alt ritm de existenţă, un metabolism încetinit pe un plan şi accelerat pe altul. Ivănescu recurge la licenţe poetice, la digresiuni care nu se mai închid, la fraze începute abrupt, din mijloc, de fapt derulate în continuarea unui gând rămas neexprimat. Vorbeşte uneori precum copiii, cu – în cazul lui, intenţionate – naivităţi de exprimare, tocmai fiindcă îndrăgostitul trăieşte pururi în lumină şi sub iertare şi nu are nevoie să fie ascultat până la capăt pentru a fi înţeles pe deplin. Tendinţa spre anteriorizarea pronunţiei şi închiderea aperturii l-a născut pe «decât că», ceea ce nu reprezintă decât un simptom de distopie erotică prin îngreunarea şi îndurerarea maxilarelor, îmbibate de o realitate invertită” (C. C. Lasswell, Memorie şi prezent, rev. Condiţia umană, Jabalpur, nr. 3/ 2010).
De la Poeme (1970) şi Poesii (1970) la Poeme vechi, nouă (1989) trebuie arătat că M. Ivănescu parcurge o traiectorie poetică evident inversă celei bacoviene în ceea ce priveşte atitudinea lirică şi modul de a folosi limbajul. Ivănescu scrie ca sub puterea unui ochi iubitor îndreptat spre el, sau care poate fi în chip ideal atras spre el. Bacovia e singur de la început şi până la sfârşit.
Poetul îşi imaginează că inventează simţământul în gloria căruia fiinţa se va arăta prin „praful de soare”, pe o „stradă nepietruită”. Realismul detaliului prozaic (stradă nepietruită) dezbărat de podoabă, în context, trimite la un a fi ţintit ca valoare esenţială ce se opune aneantizării, fenomenului de derealizare a chipului, urmare a eroziunii sentimentelor. Investit cu valoare fundamentală, capabilă să transfigureze o lume (avem aici un personalism sui-generis, nu un personism gen O’Ηara), chipul fiinţei iubite seamănă cu o auroră boreală, apariţia ei, cu o geneză, cu o creaţie cosmică. E cuprinsă încet în obiectiv ca şi când i s-ar lua faţa în palme. Operatorul e însuşi poetul, a cărui virtute şi a cărui virtuozitate constă în a atinge de la distanţă cu sufletul, şi cu atât mai intens. Fenomenul acesta a fost bine exprimat de eseistul Sergiu Al-George, când a afirmat următoarele: „În dragoste, întocmai ca atunci când e vorba de Dumnezeu, a te gândi la fiinţa iubită e deja o acţiune”.




mijlocitor de LINK:
Dan Danila (poet si pictor sibian) Leonberg/Stuttgart Germania





Georg Schoenpflug von Gambsenberg

Posts: 2048
Joined: 24.10.2006 14:53
PostPosted: 10.05.2012 11:32
4.

Dan Danila: Mastile lui G.L. (Gabriel Liiceanu) (in:) Revista Agero Magazin cultural de opinie si informatie Stuttgart

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Mastile%20lui%20GL%20de%20Dan%20Danila.htm

fiindca trecut prin serveri anglo-saxoni care nu supota diacritice si accente ,textul devine o zmangaleala de nedescris, un glitschi-glatschi,, am fost nevoit sa dau aici Copy-Paste si sa corectez textul atat cat imi permite tastatura germana, aici este stabil.


Măștile lui G. L.

Dan Dănilă



Hotărât lucru, banii il iubesc pe domnul Liiceanu; chestie de noroc, la urma urmei, pentru cineva care servește cultura română complet dezinteresat de câștigul material; un om care s-a sacrificat mereu, neprecupețindu-și forțele, străbătând mii de kilometri spre Păltiniș, Paris sau Sibiu, pe cheltuială proprie, doar pentru a sta de vorbă cu niște bătrâni, e drept interesanți, dar care locuiau cu toții in condiții precare, modeste, uneori chiar mizere. Mai mult decât un disconfort pentru cel care nu a cunoscut asemenea ambient...

Doar de dragul culturii române a scris despre ei sau le-a luat interviuri, nebănuind măcar că asta o să-i aducă bogăție și glorie; de dragul literaturii și al culturii naționale a inființat o editură, pornind de la o tipografie comunistă de trei parale și tot dezinteresat a preluat drepturile de autor ale lui Cioran, pe care le apără de atunci cu gelozie; vai de autorul care are curajul să citeze o propoziție din Cioran fără să-i ceară acordul lui Liiceanu! Editorul a rămas mereu in umbră, discret și plin de tact.

Această viață de permanente sacrificii și mai ales de bine dozate exerciții de admirație l-a purtat recent și la Sibiu, mânat, aș spune, de un instinct infailibil, deși nu-l iubea pe Mircea Ivănescu, de care nu-l lega absolut nimic. Conform propriei mărturii, a suportat vreme de peste zece ore locuința mizeră a bolnavului, in semiintuneric, terorizat de pericolul iminent de prăbușire a casei cu pereții crăpați, s-a lăsat șicanat de tertipurile bătrânului poet alcoolic și orb, care se juca cu intrebările lui și refuza să-și lepede măștile... A stat probabil la hotel, pe cheltuiala lui, a trebuit să cumpere un reportofon, baterii, a dat bani pe benzină pentru limuzina lui cu consum ridicat... toate acestea pentru un interviu smuls cu mare delicatețe unui muribund...

In prealabil a făcut și un oarecare efort intelectual; pentru a nu fi prins cu lecțiile nefăcute, a citit tot ce a găsit despre opera lui Ivănescu, dar și o mulțime de poezii, chiar dacă nu s-a dumirit prea tare; abia spre sfârșitul interviului a realizat că poetul scrisese mereu despre el, așa cum cere de fapt una dintre legile postmodernismului de sorginte americană... aha!

Domnul Liiceanu face bani și fără să vrea, filosoful pare a avea un talent innăscut pentru aceasta si cred că orice firmă ar inființa, o societate de pompe funebre sau o bancă de imprumut pentru intelectualii pensionari, absolut orice, i-ar aduce un profit considerabil... ca filosof, el și-a dat seama incă de la inceput că a scrie mult sau a traduce mii de pagini din marii autori ai literaturii universale nu se plătește, mult mai importante și mai profitabile sunt relațiile dintre oamenii interesanți și mai ales prezența la locul potrivit și in momentul potrivit...

Pot să afirm că l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu destul de bine, cu și fără mască; nu cred nici in frenologie, nici in fiziognomie, nici in teoriile lui Lombrozo, dar iubesc teatrul, iar măștile lui Ivănescu imi plac mult mai mult decât cele ale lui Liiceanu...



Dan Dănilă

Pagina autorului Dan Danila: http://www.dan-danila.de/



Gabriel LIICEANU despre "Mastile lui Mircea IVANESCU", lansare carte, ICR (2012.04.11)
http://www.youtube.com/watch?v=IF6pD7hwV28


Mircea CARTARESCU despre "Mastile lui Mircea IVANESCU", lansare carte, ICR (2012.04.11)
http://www.youtube.com/watch?v=kmHdOyoPWlo&feature=relmfu


Ioana PARVULESCU despre "Mastile lui Mircea IVANESCU", lansare carte, ICR (2012.04.11)
http://www.youtube.com/watch?v=eCvUnZ28OlQ&feature=relmfu


Denisa COMANESCU despre "Mastile lui Mircea IVANESCU", lansare carte, ICR (2012.04.11)
http://www.youtube.com/watch?v=zwLRsCz7ZbQ&feature=relmfu






Mijlocitor de LINK

Georg Schoenpflug von Gambsenberg

Return to Sibiu Capitala Culturala Europeana 2007

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest

cron