Podul Minciunilor Sibiu

Construit pe locul unui turn de poartă al celei de a doua incinte de fortificaţii, Podul Minciunilor care leagă cele două sectoare ale Pieţei Mici, permiţând legătura dintre Oraşul de Jos şi Oraşul de Sus, este, fără îndoială locul cel mai încărcat de legendă din Sibiu.
Reprezentând un veritabil simbol al oraşului, Podul Minciunilor a fost reconstruit în anul 1859, la fabrica lui Fredericus Hutte, fiind primul din România şi al doilea din Europa confecţionat din fontă turnată, cu decoraţiuni prin traforare şi având la capete două cercuri mari decorate cu stema Sibiului.
Iniţial, potrivit cronicilor vremii podul fusese construit din lemn, Emil Sigerius menţionând la 1771 că “trecerea pe sub podul minciunilor este iluminată noaptea de trei lanterne şi păzită de trei santinele”.

Până la construirea acestui pod, accesul între cele două sectoare ale pieţei se făcea pe sub un conglomerat de clădiri, demolat în 1851. Zidul care susţine scara înglobează un ancadrament pătrat din piatră, vestigiu al unei construcţii medievale. Podul Minciunilor este considerat un loc romantic, unde îşi dădeau întâlnire îndrăgostiţii, deşi pe seama acestuia circulă cel puţin patru legende.
Cea mai aproape de adevăr pare a avea la origine o similitudine lingvistică. Din cauza faptului că podul respectiv a fost primul ridicat fără piloni de sprijin, i s-a mai spus şi “podul culcat”. Ori, în dialectul săsesc “culcat” (lugenmarchen) este omonimul cuvântului “minciună”. Aşa aveau să se ţeasă ulterior tot felul de “poveşti” pe seama podului. Bătrânii locului îi atribuiau chiar şi “calităţi” umane. Ei spuneau că podul “simte” fiecare neadevăr rostit de cei care îl străbat, începe să geamă într-un mod tipic, care dă fiori, încheieturile scârţâie ameninţător iar balustrada dă impresia că va ceda în orice moment, mincinosul urmând sa se prăbuşească în gol.

O altă legendă vorbeşte despre faptul că Piaţa Mică fiind piaţa negustorilor era, pe cale de consecinţă şi cea a tocmelilor, a negocierilor. Uneori, aşa cum se întâmplă în orice troc, existau şi clienţi păcăliţi. Aceştia se întorceau cu marfa cumparată şi, în hohotele de râs ale mulţimii, îi aruncau de pe pod pe negustorii prinşi cu ocaua mică. În acest fel, aceştia nu doar că nu îi mai înşelau niciodată pe sibieni ci serveau drept pildă pentru toţi precupeţii necinstiţi.
Cea mai “picantă” legendă a podului ţinea de curăţenia trupească a tinerelor fete care îşi dădeau întălnire cu iubiţii lor, în respectivul loc. Aici se făceau jurăminte de iubire, se punea la cale viitorul îndrăgostiţilor, se făceau planuri de căsătorie, după ce, în prealabil tinerele susţineau că sunt neprihănite. Când lucrurile se întâmplau să nu stea întocmai, se spune că imediat după noaptea nunţii, miresele erau târâte de păr până pe pod, de unde erau aruncate, spre a fi pedepsite în acest fel pentru jurămintele lor mincinoase.
Legat de acelaşi “capitol” este şi legenda potrivit căreia cadeţii de la Academia Militară, după ce furau inimile junelor naïve le promiteau întâlniri sub clar de lună, pe podul respectiv, la care însă, invariabil, ”uitau” să se mai prezinte.