Decat boier pe ogor, mai bine parlit in obor

Sa fie eco, sa fie bio, sa fie ca alea din gradina bunicilor Cine? Ei, cine! Rosia, ardeiul, cartofii, fasolea, dovleceii. Oricat de ciudat li s-ar parea unora, toate acestea cresc din pamant, nu din piscine, din podeaua limuzinei sau din dusumeaua clubului de fite. Ca sa avem rosii cu gust de rosie, ardei cu gust de ardei nu de plastic, cineva trebuie sa cultive pamantul, fireste. Zice o statistica recent data-n vileag ca mai mult de jumatate dintre agricultorii din Romania au peste cincizeci de ani. Doamne-Doamne a fost generos cu noi, ne-a dat pamant mult si bun, numai ca n-a randuit lucrurile in asa fel incat sa ploua cu seminte, nu cu apa. De, mai greseste si El si, oricum, n-avea de unde sa stie ca noi avem astfel de asteptari. Carevasazica pamantu-i bun, e mult, clima nu-i potrivnica. Ar mai trebui putina intelepciune si vointa. E drept, cultivarea pamantului ar putea fi o afacere profitabila (atat pentru cultivatori cat si pentru consumatori), dar cum sa te prezinti tu, tanar intreprinzator, la club, sa iei Mandra la joc si in timp ce-i pipai cu palma aspra si muncita coapsa cremuita sa-i soptesti promitator ca esti doar agricultor? Nu, mai bine iti deschizi o taraba-n obor, o dugheana la coltul blocului innobilandu-te cu titlul de patron. Nu conteaza ca lucrezi in pierdere, ca ai ciorapii gauriti in calcaie, ca administratorul blocului te cauta deznadajduit pentru a-i plati taxele pe ultimele cinci luni, ca aia de la leasing au pus pret pe capul tau si umbla sa-ti ia masina. Dupa cum spuneam, nimic din toate astea nu conteaza, important e ca te numesti patron, ca pretendentele, neamurile, vecinii si - mai ales - dusmanii iti pronunta statutul cu respect. Acum vine partea a doua, cea cu sprijinul de la stat. Cum sa faci agricultura in Romania cand la noi subventiile sunt vai de mama lor, cand statul geme sub apasarea durerii in cot la auzul cererilor agricultorilor? E adevarat, impotenta statului atunci cand vine vorba de a infige nitica vigoare in activitatea agricola e binecunoscuta. Åži uite-asa, cand ipocrizia si imaturitatea intreprinzatorului se imperecheaza cu inconstienta celor care ar trebui sa sufle o boare de atractivitate peste agricultura (ma refer la institutiile abilitate (?) ale statului) se naste o situatie cu niste malformatii, de te baga-n boala. Ca intr-o comedie neagra, ascultam vaicareala consumatorilor satui de produse din import si jelania reprezentantilor institutiilor statului pe marginea acelorasi importuri. De jelit jeleste toata lumea, dar mana din san nu si-ar lua-o vreunul. Estimarile nu-s deloc linistitoare: cica in ritmul asta, in zece, hai cincisprezece n-o sa mai gustam legume romanesti. Åži? Care-i problema? Egiptenii, turcii, austriecii, polonezii, spaniolii sau brazilienii unde sa-si vanda marfa? In Romania. Adica, in tara aia plina de pamanturi pe care se obtin productii record la hectarul de buruiana. E adevarat, or fi rosiile din Turcia stropite cu cine stie ce porcarii nocive, or fi ardeii din serele turcesti purtatori de substante toxice, dar spuneti dumneavoastra, nu-i pacat de mandretea aia de buruiana ce se inalta falnic pe campiile romanesti? Nu te doare sufletul sa bagi plugul nemilos in ceea ce natura si numai natura a zamislit pe cele ogoare? Åži apoi, dupa cum spuneam: ce te faci cu statutul social? Ca una-i sa te prezinti manager (fie si de taraba) si alta e sa spui ca esti agricultor. Oare field manager (adica managerul campiei) da mai bine?