SIBIU HOME  |   CONTACT  |   SERVICII  |   WEB DESIGN  |   WEB HOSTING  |   DIGITAL PHOTOGRAPHY  |   SEO (SEARCH ENGINE OPTIMIZATION)  |   INTERNET CONSULTING



Mircea Ivanescu se confeseaza

Stiri din Sibiu: Administratie Adauga un comentariu »

Pentru cei ce l-au cunoscut pe poetul, traducatorul de exceptie, omul discret Mircea Ivanescu acceptarea de a se confesa devine acum, dupa trecerea sa la cele vesnice, o mare surpriza si, de ce nu, un mare act de cultura ce vine sa se aseze in orizontul de asteptare al cititorilor avizati, imbogatindu-le biografia spirituala.

Doua carti de interviuri* aparute la o distanta in timp il au ca interlocutor pe Mircea Ivanescu, poetul traducator despre care colegul sau, scriitorul antropolog Vasile Avram afirma in cartea sa Interviu transfinit. Mircea Ivanescu raspunde la 286 de intrebari ale lui Vasile Avram: "Marturisesc ca nu e deloc usor sa porti o conversatie cu Mircea Ivanescu, mai ales atunci cand e vorba despre el insusi ", si continuand intrebarea sa mai extinsa ii face un adevarat portret in racoursi: "Acest foarte important si original poet al epocii noastre — dublat si de un om de cultura cu vaste cunostinte in mai toate domeniile spiritului, capabil uneori sa-ti tina o adevarata dizertatie despre o chestiune asupra careia multi specialisti in domeniu nu sunt atat de avizati precum el — are cateodata reactii imprevizibile, trecand usor de la entuziasm vitalist la o melancolie tulbure, plina de vreascurile incomunicabilitatii, si de la dorinta de implicare in real la o retragere morocanoasa in sine insusi — cand devine refractar la orice solicitare si, asemeni unui copil jignit, da cu piciorul in toate «jucariile» vietii, oricat de imbietoare ar fi ele (ba inca cu atat mai tare, cu cat sunt mai imbietoare) " (p. 74). Vasile Avram surmonteaza aceasta dificultate si realizeaza un dialog in care logosul nu numai ca e "potentat " dar din convorbirile celor doi iese un text, de fapt un corpus de texte, un fel de remember inchinat spiritului. Cel ce intreaba si cel ce raspunde parca ar vrea sa opreasca timpul in loc in spatiul auroral al gandirii tari (versus gandirea slaba — cf. G. Vattimo). Registrul intrebarilor din prima parte a cartii se distribuie in zona gandirii tari, disociindu-se de Heidegger care anexa traditia metafizica in termeni ontologici unei "gandiri violente ". Subiectul potentat prin logos incearca sa infrunte finitudinea prin creatie. Vasile Avram ii propune lui Mircea Ivanescu o meditatie asupra destinului omului ca subiect ce-si traieste fiinta pentru moarte si care se sustrage tragismului conditiei umane prin creatie intru logos. Daca in planul ontologic al definirii fiintei ca devenire si al relatiei ca subiect-obiect. Poetul are cateva nuantari la filosofia lui Heidegger, in ceea ce priveste poezia recurge din nou la analizele filosofului de la Marburg asupra poeziei lui Hölderlin relativizand si aici conceptul de poezie. La intrebarea "Definiti, va rog, poezia " poetul Mircea Ivanescu raspunde: "Nu stiu. Se spune in Hölderlin: «Ceea ce ramane insa / intemeiaza poetii.» Numai ca, sa nu uitam ca aceste versuri de Hölderlin au fost folosite intr-una din cele mai celebre poezii ale literaturii germane dupa razboi — 45-48 — in Gunter Eich, unde se face in urmatorul fel referire la ele: E vorba de poemul Latrina, in care se descrie ce — si cum — face un prizonier, sau poate un simplu soldat ceea ce se face de obicei in locul specificat de titlu — si in fundul gropii — e vorba de o latrina de campanie — in baltoaca se oglindesc norii — «in puritate zapadoasa». Și, in vreme ce isi justifica prezenta in acel loc, protagonistul poeziei isi aminteste de versuri din Hölderlin [...] — si specifica si ca «spart imi suna in ureche versuri de Hölderlin / in puritate zapadoasa se oglindesc norii in urina» " (p. 31-32). (De subliniat, in rima: Hölderlin — urin.) Asa ca o definire in esenta ei romantica a poeziei e riscanta si poetul declara inca o data ca nu e in stare sa defineasca poezia.

intrebarile adresate de Vasile Avram merg dinspre dimensiunea ontologica: "De ce v-ati nascut? " pana la cea a biografiei sociale si, evident, o mare parte din acestea se cantoneaza in actul creatiei literare, a poesis-ului de unde un viitor istoric literar, dublat de un autentic critic va putea valorifica aceste date, oferite de poet cu parcimonia-i caracteristica lasand sa-i scape, gratie priceperii si subtilitatii celui ce intreaba, adevarate pagini de memorialistica, gen literar afirmat in mediile artistice Romanesti mai cu osebire in ultimii douazeci de ani, conotat prin sintagma "genurile biograficului " (cf. E. Simion).

Spirite cu reale afinitati, comunicand empatic cei doi actanti ai Interviului transfinit acced in zona filosofarii, spuneam inca de la prima intrebare ("De ce v-ati nascut? "), urmata dupa o descindere in cronotopul familiei (termenul e ironizat de Ivanescu, desi l-a citit pe Bahtin) de o alta si mai tulburatoare din zona potentarii logosului: "Dar daca nu v-ati fi nascut? " "Se poate ca asta sa fie o intrebare de potentare a Logosului, cum o definiti dvs., dar locvacitatea mea nu e excitata de ea "; si totusi poetul dupa cateva glose, amintindu-l si pe Camil Petrescu, ne spune ca in filosofia chineza "inexistenta e ca insasi existenta " (in chineza a nu exista se scrie cu ideograma a fi ratacit in padure), "am putea discuta si despre ne-nasterea subiectului. Și atunci, obiectul ce s-ar face? Nu s-ar face probabil nimic — dar si nimic este ceva " (p. 42). Aceste consideratii ne reveleaza nu numai un poet ce a impus un canon poetic nou, ci si un carturar familiarizat cu marea filosofie de la antici pana la Nietzsche si Heidegger. De altfel, provocat de autorul dialogului sa defineasca conceptul de poezie, esenta acesteia, poetul in autentica lui modestie face o pledoarie in favoarea unui discurs poetic modern/postmodern — cu accentul pe cuvinte traind drama neincrederii in ele intr-o deplasare de accente dinspre autoreflexivitate inspre tranzitivitate, aceasta din urma specifica esteticii postmoderniste. "Și pe urma, logosul. Am ajuns greu la notiunea asta, multa vreme, si parca si acum am ramas la cuvinte — si la neincrederea in ele — cuvintele sunt doar cuvinte («eu fac cuvinte aici si in vremea asta adevarul e altul») " (p. 14). Poetul Ivanescu produce aici o adevarata arta poetica si, desigur, meritul e al celui ce-l provoaca, al scriitorului si antropologului Vasile Avram, care-l duce mereu in zona literaturii, a debutului, a relatiei cu Matei Calinescu, adevaratul Cicerone care-l indruma la inceputurile sale literare. Avem aici un adevarat bildungsroman unde intra in scena cei mai de seama literatori ai generatiei '60 de la Nichita Stanescu, Petre Stoica, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Leonid Dimov pana la romancierul Nicolae Breban. intalnirea cu Matei a marcat viata culturala a poetului in formare, intrand in masoneria livresca a acestuia. Biblioteca, experientele livresti sunt in prim-planul convorbirilor. Piesa lui de teatru, pierduta (?), e rodul intalnirii personajului, o studenta Martha, in biblioteca de engleza: "Experienta mea cu biblioteca de engleza este de fapt prima etapa a experientei pe care o vom numi cu numele Marthei " (p. 50). Teatralizarea fiintei platonic iubite postuleaza aici o estetizare a erosului ca in dialogurile lui Platon.

in momentul in care autorul interviului ii propune poetului o constatare, o reflectie asupra trecerii noastre prin dictatura, avansand ideea ca el, poetul Mircea Ivanescu, s-a salvat "neprostindu-si cuvintele " si a creat in zona est-etica o opera, acesta ii raspunde interlocutorului sau fara a se victimiza, dimpotriva simtind o culpa ce tine si de etnopsihologia noastra, a omului sub vremi si, mai mult, fiind vorba de intelighentie a pactului acesteia cu diavolul: "Lucrurile care saau petrecut cu fiecare din noi si cu noi toti la un loc in tara aceasta in cei aproape cincizeci de ani de dictatura — mai precis, de totala si brutala nesocotire si batjocorire a ceea ce ar trebui (sau ar fi trebuit) sa constituie caracteristicile reale ale omenescului — au reprezentat, toate la un loc si fiecare din ele luate in parte in aplicarea consecventa a unui program desfiintator, un proces de degradare, de dezumanizare de pe urma caruia mi se pare ca ne resimtim cu totii " (p. 88). (Vom vedea ca in interviul oferit filozofului Gabriel Liiceanu aceasta privire lucida asupra epocii comuniste isi mai atenueaza contururile, asperitatile.) Poetul — ne-o spune Vasile Avram — practica o subtila ironie, "un fel de ironizare a ironiei ", prin reducerea ei la absurd, mai apropiata — am zice noi — de ironia socratica. in fapt poetul, si interviul trebuie citit in aceasta cheie, e un Socrate al sfarsitului de secol XX si inceputului de secol XXI, un ins ce pune intre paranteze nu numai contextul social in care vietuieste ca un monah al cuvintelor, dar si propria creatie. Aceasta punere in abis, inteleasa aici mai mult ca o deconstructie a contextului, valideaza, fie si in plan secund, un orgoliu al creatorului, o smerenie ce nu-si refuza constiinta propriei valori. Și atunci cand se raporteaza la comilitonii lui de succes (Sorescu, Dinescu etc.) o face tot socratic, retragandu-se strategic in hamletiana intrebare: a fi sau a nu fi, chiar daca in constiinta sa pare convins ca Ecleziastul detine cheia adevarului ultim.

Sunt aduse in discutie chestiuni de istorie literara, debutul in Steaua lui Baconski, boema bucuresteana, pe care poetul, natura solitara, o frecventa fara convingere, escapadele bahice in care l-a initiat criticul de arta Eugen Schileru etc. Vasile Avram il aduce in zona etnopsihologiei dialogand despre "culpa romaneasca " ilustrata si prin umor ca mijloc de supravietuire, disidenta romaneasca "marcata de plasticitatea bancurilor politice " (cf. V.A.) "Witz-ul celebru " umorul acesta consumat si etichetat drept disidenta e amendat de Mircea Ivanescu, reprosandu-i chiar autorului interviului ca-l ia in discutie cu prea mult temei. Autorul interviului se proiecteaza in sinele poetului, acesta fiind un alter ego al sau.

Sunt multe evenimente de viata povestite, (Vasile Avram ii recunoaste simtul epic — marturisirile poetului se constituie intr-un adevarat roman avandu-l ca protagonist pe poet si contextul/contextele in care s-a miscat) din care as vrea sa mai retinem tragedia familiala, moartea celor doi frati mai mari — o sora si un frate medicinist, scriitor de avangarda, despre care Mircea Ivanescu afirma ca el, Emil Ivanescu era un geniu, adevaratul scriitor, pe cand el e doar un surogat care a umplut golul lasat de moartea surorii si a "uzurpat " talentul fratelui mai mare. Exista in cazul lui Mircea Ivanescu o sensibilitate pentru tragic, sensibilitate mascata in haina umorului, a ironiei/autoironiei jucata in mastile lui mopete. Interviul transfinit poarta cateva din marcile genului, marci ce le vom parafraza dintr-un eseu publicat de autor in Transilvania, nr. 5/1979 (cand comenta reeditarea cartilor Marturia unei generatii a lui Felix Aderca si Cu scriitorii prin veac a lui I. Valerian, dar si un op de interviuri al lui Adrian Paunescu). in acel eseu Vasile Avram fixa interviul in genul de "literatura-document " ce reveleaza "experienta scriitoriceasca vie si directa " ceea ce se probeaza cu asupra de masura si in cartea despre care vorbim, unde asistam la un fascinant spectacol de idei din care in final ca intr-un basorelief se recompun figurile spirituale ale actantilor participanti la tensiunea produsa "de ciocnirea aritmica dintre intrebare si raspuns ", ciocnire ce intretine focul sacru al spiritului. Exista in Interviul transfinit un echilibru intre cel intervievat si intervievator, echilibru generat de empatia dintre cei doi si de cultura bine asimilata si roditoare in creatia lor.

Cealalta carte, Mastile lui M.I. Gabriel Liiceanu in dialog cu Mircea Ivanescu, Ed. Humanitas, 2012, este o aparitie nu neaparat singulara in bibliografia filosofului din seria "Portrete in dialog ", un precedent constituindu-l Jurnalul de la Paltinis, un adevarat roman paideic, avandu-l ca personaj pe marele carturar Constantin Noica.

in "Cuvantul-inainte " Gabriel Liiceanu marturiseste ca in biografia lui spirituala "nu fusesera prevazute cele zece ore petrecute cu Mircea Ivanescu de-a lungul a cinci intalniri, in primavara anului 2011 in casa de pe strada Vasile Aaron din Sibiu ". Acest dialog nu era prevestit nici de vreo cunoastere prealabila, nici de niste "afinitati elective " sau prietenii spirituale, pasiuni culturale comune: "Ce-ar avea de discutat, m-a intrebat un prieten, traducatorul lui Joyce cu cel al lui Heidegger? " Și totusi intalnirea a avut loc pe ultimul parcurs al vietii poetului, intalnire mediata, credem noi, de dna dr. Rodica Munteanu, medicul curant al lui Mircea Ivanescu, si se pare legatara sa testamentara.

in cele zece ore petrecute in compania celui mai cotat poet la bursa valorilor literare, traducatorul lui Kafka, Joyce, Musil, Scott Fitzgerald, Faulkner, Rainer Maria Rilke etc., filosoful Gabriel Liiceanu discuta multe, de la lucrurile ce tin de cotidianul contextualizat, de la pasiunea pentru pisici, pana la meandrele istoriei ultimei jumatati de secol XX. Intrand in biografia intervievatului, filosoful provoaca deschiderea unor rani, "sangerande ", desi cicatrizate de mult. Dupa prima intalnire personajele isi intra pe deplin in roluri "prinsi in complicitatea pe care o crea insusi dialogul. A inceput sa ne placa jocul pe care-l jucam. Mircea Ivanescu s-a lasat impins, pentru ultima oara, pe coordonatele vietii lui, lasandu-mi senzatia mie, celui care-l impingea intr-acolo, ca i-am prilejuit o mare si finala recapitulare a ei [...]. Iar eu, la randul meu, urmandu-l pe drumul pe care i-l deschideam prin intrebarile mele, eram fascinat de ceea ce vedeam si, mai ales, de felul in care el se vedea pe sine. [...] Desolemnizarea, ironia si umorul (toate asezate pe un zacamant adanc, insa nerostit ca atare, de disperare si melancolie) erau registrele lui preferate " (p. 9).

Marcat de moartea celor doi frati, poetul e intr-un vid existential daca-l raportam cum spune el la drama nasterii sale. "Pai cum sa traiesti multumit cu mostenirea asta? Pai nu? Senzatia stranie ca traiesti cumva pe spezele fratilor morti. " Urbanitatea, politetea ce vine din cultura impun o "stilistica a fiintei " departe de orice grobianism, de "grosolania vaietului " unei lumi promiscue. Și durerile sale sunt filtrate prin aceasta ecluza a spiritului ce estetizeaza totul. Ascultandu-i confesiunile legate de tragedia din familie, de constiinta sa ca e mai mult un Ersatz de viata, un inlocuitor al fratilor morti, filosoful ii spune, ca un fel de consolare: "Noi nu stim insa cum arata cosmarul pe care-l trag dupa ei cei care trec printr-o asemenea grozavie ", la care poetul adauga: "intr-adevar, nu stim, iar acum lucrurile astea vazute pe dinauntru si pe din afara nu mai au importanta. Nici eu nu stiu daca stiu. Uitati-va al mine. Pare ca sunt un tip vesel, care rade foarte mult. Poate ca toata viata a trebuit sa ingrop ceva, ceva pe care acum in mod impudic ajung sa-l scot — si nu stiu de ce o fac — intr-o conversatie la lumina " (p. 48-49).

Filosoful Gabriel Liiceanu insista mereu sa-si aduca interlocutorul in zona unei istorii a totalitarismului, incercand sa obtina de la el o condamnare a acestei epoci. Surpriza anticomunistului de serviciu e cu atat mai mare cu cat poetul declara ca a dus-o bine, avand o leafa buna si ca a fost protejat de multa lume chiar din interiorul sistemului ideologic totalitar. (A se vedea cazul mutarii sale la Sibiu si intrarea in redactia revistei Transilvania, unde a fost ocrotit de redactorul-sef, scriitorul Mircea Tomus.)

De ce a intrat Mircea Ivanescu in partid intreaba justitiarul Liiceanu. Raspunsul este dezarmant, in stilul ivanescian, care desolemnizeaza problematica pe care autorul interviului o vrea mereu intr-un registru al asumarii responsabile si grave a istoriei. Poetul a intrat in partid pentru ca avea nevoie de o casa cu gradina unde sa-si oploseasca multele pisici. in acelasi registru al intrebarilor justitiare sunt si trimiterile la destinul unor mari carturari: Vianu, Calinescu, care au facut pactul cu diavolul. Daca marele estetician Tudor Vianu trebuia sa tina cursuri in anii '50 atunci cand alti carturari de marca erau in inchisori; da, trebuia, raspunde imperturbabil poetul, fiindca s-a mai salvat ce se putea salva din literatura romana intr-o vreme cand alternantele erau jalnice si putea fi inlocuit Vianu cu Eugen Frunza: "Romania nu arata asa cum arata [...] din cauza lui Calinescu care ar fi facut nu stiu ce... Cultura romaneasca pana in '90 s-ar fi facut atunci cu Octav Pancu Iasi, cu nu mai stiu cine, de pilda Laurentiu Fulga. " Ironia functioneaza in raspunsurile lui Mircea Ivanescu dezamorsand tendinta filosofului de a-l aduce la concept, la acele comandamente etice ce se conjuga armonios cu creatia fara rest: "Punctul meu de vedere, care, fireste, are carente ideologice si filozofice, si, mai ales, etice, e ca a fost mai bine ca a existat asa cum a existat aceasta continuitate " (p. 107, prin Vianu, Calinescu cu toate abdicarile lor).

in ceea ce priveste creatia fara rest, poetul nuanteaza ideea sinonimiei intre poezie si adevar. "Ce inseamna sa nu minti in poezie? " La aceasta intrebare filosoful contrariat ca poetul scrie pe teme date de unii prieteni (poeti de plan secund ca Ion Draganoiu), raspunsul e in aceeasi cheie a aceleiasi autoderiziuni. Cand Gabriel Liiceanu enunta in constatarea si ca intrebare ca tehnicile de realizare formala ale poeziei sunt secundare in "raport cu gestul fundamental al poeziei: acela de a pune in scena un raport cu propria dumneavoastra viata ", poetul ii raspunde formuland un crez poetic ce-l individualizeaza si anume ca daca unii poeti "povesteau " in textele lor "niste chestii " care nu aveau nimic de-a face cu ei, cu viata lor, el, Mircea Ivanescu, era interesat ca poezia sa nu minta. Relatia eului poetic cu propria viata tinea de supunerea poemului la testul adevarului trait. Noutatea poeziei sale si-o explica fara emfaza in raport cu poetii consacrati. Cand i se reproseaza de cel ce-l intervieveaza ca isi diminueaza valoarea propriei poezii, reducand-o la performantele de versificatie, poetul ii raspunde: "Nu reduc la asta, dar vreau sa va spun ca asa-zisa senzatie de noutate sau de originalitate pe care o trezeau volumele mele atunci cand apareau era datorata in mod strict formulei si diferentierii totale de Nichita sau Cezar Baltag. Adica poezia mea nu era perceputa ca poezie a mea in sine " (p. 154-155). Accepta ca poezia sa e ocazionala, e rezultatul in mare masura al evenimentului de viata in care intra si componenta livresca, mai mult ea e si rezultatul unor comenzi facute de prieteni bahici. Exista in tot ce spune despre propria poezie o smerenie. Facand un exercitiu de imaginatie sunt sigur ca daca el ar fi scris Apel catre lichele ar fi titrat in felul urmator: "Apel catre lichele dintre care cel dintai sunt eu ".

Cartea dlui Gabriel Liiceanu ne propune o strategie pe care Daniel Cristea-Enache o numeste sugestiv tehnica "fandarii cu toate formele sale ", tehnica aplicata in numele unui imperativ etic aproape kantian, cu problematizari si propensiuni spre concept, dorind de la interlocutorul sau raspunsuri riguroase, clare, or poetul, primind cu mare seninatate provocarile, raspunde adeseori prin un "nu stiu ce ", "zau asa ", practicand oralitatea spumoasa intr-o tenta autoironica, incat filosoful trebuie in cele din urma sa se declare invins de eschivele sale declarand: "Alunecati, alunecati ". Insistand asupra prestatiilor poetului la Agerpres, Lumea, locuri de munca unde cenzura ideologica la adresa angajatilor era obligatorie, Mircea Ivanescu declara cu seninatate ca a ajuns la concluzia ca a fost ofiter sub acoperire (chiar fara sa stie). Capcana intinsa lui Gabriel Liiceanu atinge aici un maximum histrionic. La inceput filosoful inclina sa-l creada ca in final sa-si dea seama de dedublarile si disimularile in figura ironica, socratica ale acestui spirit care a trait intr-o lume a minciunii si raului (uneori chiar si raul poate face bine) lepadandu-se de toate orgoliile si punand intre paranteze tot ce era neesential, detasandu-se de chestiunile insolubile, printre care cea a implicarii intelectualului in marea Istorie. Poetul, care mai avea cateva luni de trait, ii impune filosofului ucenicia in paideia marii seninatati, cunoscandu-si vulnerabilitatile in plan uman-social nu cere celorlalti nimic decat eventual sa-l ignore, fiindca el insusi se ignora adesea.

Gabriel Liiceanu incearca mai tot timpul sa activeze memoria poetului apasand uneori si pe tastele ce declanseaza intamplari si fapte din lumea literara a anilor de dupa 1960, intamplari ce pot fi citite atat pentru latura lor memorialistica, documentara, dar si pentru ca intra cumva si in zona cancanurilor din boema literara (a se vedea episodul Mogosoaia, conclavul din jurul lui Marin Preda).

Dialogul filosofului Gabriel Liiceanu cu poetul Mircea Ivanescu ma duce cu gandul mutatis-mutandis la dialogul lui Platon Hippias Maior, unde Socrate si sofistul Hippias cauta sa defineasca frumosul. intocmai ca si Socrate, poetul incearca sa aproximeze cateva adevaruri despre viata, literatura, despre timpul ce ne duce inexorabil spre marea trecere si atunci i se pare inutil sa judece lumea, oamenii, fiindca: "Nici o viata nu e un «in sine», ci mai degraba prelucrarea unui context ". Aici filosoful incepe sa inteleaga aceasta lectie de viata potrivit careia nu putem judeca din exterior, cerand altora ceea ce noi insine nu facem. Judecarea e act eminamente exterior, e nu eludata, "substituita, dar completata printr-o calma si aproape calda intelegere realista a oamenilor de diferite conditii si a situatiilor prin care au fost obligati sa treaca " (Daniel Christea-Enache in Observator cultura, mai-iunie 2012).

Dialogul, altfel admirabil condus (filosoful e un scriitor de idei si un mare stilist), ne aduce in prim-plan un om, un scriitor ce nu are pereche in preaomenescul felului lui de a fi.



Ioan Maris


Med Elite



Ai ceva de comentat ?

Da o nota acestei stiri ( mai mare, mai buna ) :

1

2

3

4

5




Alte stiri adaugate luni, 16 iulie 2012






Poza Zilei Sibiu - Raliul Sibiului 2020

Raliul Sibiului 2020
~ 28 septembrie 2020 ~
2003  2004  2005  2006  2007  2008   2009  2010  2011  2012  2013  2014

Tur Virtual in Sibiu
Tur Virtual in Sibiu
( actualizat in 18 05 2010 08:39 )
Poze din Sibiu
Poze din Sibiu
( actualizat in 17 august 2020 )
Loading
Atractii turistice
Atractii turistice
( actualizat in 26 11 2012 09:17 )
Sibiu Video
( actualizat in 17 08 2020 11:43 )
Autostrada A1 / AERIAL VIDEO / Lotul 1 (km 0 - 24) Autostrada A1 / AERIAL / Lotul 4 - Viaduct SacelAutostrada A1 / Lotul 4 / Saliste - Sibiu / ON-ROADInaugurarea podurilor din Cartierul TineretuluiSibiu Rally Show 2013 Aerial VideoTargul de Craciun Sibiu 2013 / Aerial video by Ovidiu Sopa Muzeul in aer liber din Dumbrava Sibiului / Muzeul Astra / PREVIEWPiata Unirii din Sibiu - noaptea (Aerial video) Sibiu by night (preview) / Aerial Video
Evenimente in Sibiu
Evenimente in Sibiu
( actualizat in 02 iulie 2019 )
Loading
 

Like Us on Facebook Follow Us on Twitter