in deceniul luptei pentru unirea Principatelor, 1849-1858, dusa de moldoveni si munteni, in emigratie si la ei acasa, romanii din Ardeal s-au manifestat solidari cu stradaniile fratilor de la est si sud de Carpati, convinsi fiind ca izbanda lor va fi pentru ei "o speranta pentru viitor ". Bunaoara, marele carturar de la Blaj, Timotei Cipariu, socotea Unirea Principatelor de o asemenea insemnatate, incat fiecare roman era dator sa se preocupe de implinirea ei, facand aluzie si la o viitoare unire a celorlalte provincii romanesti. Iar Avram Iancu era infatisat de rapoartele austriece ca un inflacarat sustinator al unirii Principatelor, cu care "el dorea din suflet unirea pentru totdeauna a Transilvaniei ".
La vestea unirii Principatelor, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, in ianuarie 1859, bucuria si solidaritatea romanilor transilvaneni cu Principatele Unite o putem desprinde si din ceea ce scria, in acele momente, ilustrul George Baritiu: "Bucuria e atat de mare, fericirea e atat de mare, incat peana tremura in mana mea, si-o las ". Un alt mare ardelean, fruntasul pasoptist si istoricul Alexandru Papiu Ilarian, colaborator apropiat al lui Cuza, constata ca la alegerea lui Cuza "entuziasmul la romanii din Transilvania era poate mai mare decat in Principate " si ii ura domnului ca el sa fie "executorul fericit al planului celui mai mare domnitor si roman ce a avut vreodata Dacia lui Traian ", adica al lui Mihai Viteazu, unificatorul tuturor provinciilor romanesti. Åži tot el ii spunea lui Cuza ca "Principatele fara Transilvania nu au viitor ".
Asemenea sentimente si manifestari ale romanilor supusi Austriei nu-i puteau lasa indiferenti pe fauritorii Unirii, in frunte cu insusi Cuza. Interesul si intentiile de intregire a Unirii cu celelalte ramuri ale poporului roman le putem desprinde din cuvintele pe care Cuza le adresa ostirii reunite, in vara anului 1859: "va sta in mana ca intr-o zi tara noastra sa va poata datora marirea ". Sau cand scria reprezentantului piemontez la Constantinopol, ca el urmareste "perspectiva unei mariri a teritoriului si sa asigure bunastarea si libertatea a tot ce poarta numele de roman ". intr-o alta imprejurare, Cuza ar fi declarat consulului francez Victor Place si celui italian Strambio ca el ca principe roman nu va renunta niciodata la Transilvania.
Starea de spirit - manifestarea deschisa a unitatii si solidaritatii - ce domnea in acea vreme in randul romanilor supusi Austriei ingrijora mult autoritatile; voci oficiale austriece considerau unirea Principatelor un "pericol pana in maduva oaselor " pentru Imperiul Austriac. Temerile erau indreptatite, mai ales ca in tratativele cu reprezentanti ai emigratiei revolutionare ungare, domnul Cuza a conditionat colaborarea de alegerea unei adunari nationale in Transilvania pentru a hotari asupra apartenentei administrative a acesteia, iar optiunea adunarii era previzibila, romanii reprezentand peste 60% din populatie.
Realizarea unirii Principatelor si evenimentele ce i-au urmat au contribuit nemijlocit la impulsionarea activitatii politice a romanilor din Transilvania.
Dr. Mihai RACOVIÅ¢AN,
Societatea Culturala "Avram Iancu "
Aprilie 2024
